Cadouri care dor: Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Nu cred că înțelegi, mamă! Nu vreau să fiu moneda voastră de schimb! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce privirile tuturor se întorceau spre mine, ca niște reflectoare orbitoare. Era ajunul nunții mele, iar masa din sufrageria noastră mică din Ploiești era plină de sarmale, friptură și pahare de vin roșu. Dar în aer plutea ceva greu, ca o ceață groasă care nu mă lăsa să respir.

Totul a început când tata, cu un zâmbet larg, a scos din buzunar o cheie strălucitoare și a anunțat cu mândrie:

— Noi, părinții tăi, ți-am cumpărat un apartament în centru! Să nu depinzi de nimeni, să ai casa ta!

Nici nu apucasem să reacționez, că domnul Popescu, tatăl lui Vlad, viitorul meu soț, a tușit teatral și a scos la rândul lui o cheie, pe care a pus-o pe masă, lângă farfuria mea:

— Și noi am luat un apartament pentru voi, în cartierul nostru. Să fim aproape, să vă putem ajuta!

Mama a încremenit, iar Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele. În jurul nostru, discuțiile s-au transformat într-o competiție tăcută, fiecare familie încercând să demonstreze că poate oferi mai mult, că dragostea lor se măsoară în metri pătrați și rate la bancă.

— Nu cred că e momentul să discutăm despre asta, am încercat eu să temperez spiritele, dar era prea târziu. Tata deja ridicase tonul:

— Nu vreau ca fata mea să fie la mâna altora! Noi am muncit o viață pentru ea!

— Și noi la fel! a replicat doamna Popescu, cu vocea ascuțită. Nu vrem să simțim că nu suntem importanți!

Mă simțeam ca o piesă de șah, mutată de colo-colo, fără să am vreun cuvânt de spus. Vlad a încercat să mă ia de mână, dar am tras-o instinctiv, simțind că mă sufoc. În mintea mea, nunta, care trebuia să fie cel mai fericit moment, devenise un coșmar. Nu mai era vorba despre dragoste, ci despre cine are mai multă putere, cine poate controla viitorul nostru.

— De ce nu putem să alegem noi? am întrebat, cu voce stinsă. De ce trebuie să fie totul o competiție?

— Pentru că așa se face! a răspuns mama, aproape strigând. Așa am fost crescuți, să dăm totul pentru copiii noștri!

— Dar dacă nu vreau totul? Dacă vreau doar liniște? am șoptit, dar nimeni nu părea să mă audă.

Seara a continuat cu discuții aprinse, cu acuzații voalate și priviri tăioase. La un moment dat, bunica lui Vlad, tanti Ileana, a început să plângă în tăcere, spunând că nu a mai văzut atâta ceartă la o masă de familie de când era mică. Fratele meu, Radu, a încercat să facă o glumă, dar nimeni nu a râs. Simțeam cum fiecare cuvânt rostit adâncește prăpastia dintre noi.

După ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă, ascultând ticăitul ceasului. Vlad a venit lângă mine și m-a întrebat încet:

— Ce facem acum?

— Nu știu, Vlad. Nu știu dacă mai vreau să facem nunta asta. Nu așa.

— Dar noi ne iubim. Nu contează ce spun ei.

— Ba contează, Vlad. Pentru că nu putem trăi într-o casă care e un câmp de luptă. Nu vreau să mă trezesc în fiecare zi cu sentimentul că trebuie să aleg între părinții mei și ai tăi.

A doua zi dimineață, am plecat la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Simona, m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, iar ea a oftat:

— Știi, și la mine a fost la fel. Părinții mei au vrut să ne dea apartamentul lor, dar soțul meu nu a vrut să locuim cu socrii. Ne-am certat luni întregi. Până la urmă am renunțat la tot și am stat cu chirie. A fost greu, dar măcar am fost liniștiți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, am vorbit cu Vlad și i-am spus că vreau să luăm o pauză. Să ne gândim ce vrem noi, nu ce vor alții pentru noi. A fost greu, părinții mei au plâns, familia lui Vlad s-a supărat, dar pentru prima dată am simțit că respir.

Au trecut luni de atunci. Am închiriat un apartament mic, la marginea orașului. Nu avem mobilă scumpă, nici electrocasnice de ultimă generație. Dar avem liniște. Și, mai ales, avem libertatea de a ne construi viața așa cum vrem noi.

Uneori, mă gândesc la acea seară și mă întreb: câte familii se destramă din cauza orgoliilor și a darurilor care ar trebui să aducă bucurie? Oare când vom învăța să ascultăm ce-și doresc cu adevărat cei pe care-i iubim?