Bunica sau menajeră? Lupta mea pentru respect în propria familie

— Elena, ai terminat de călcat hainele? Că trebuie să plec cu copiii la grădiniță!
Vocea Ramonei răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă uit la mâinile mele crăpate de detergent, la cămașa lui Vlad, fiul meu, pe care o calc cu grijă, și simt cum un nod mi se pune în gât. Nu mai sunt tânăra energică de altădată, dar nici nu sunt o povară. Sau cel puțin așa credeam.

— Da, Ramona, mai am doar două cămăși. Le aduc imediat.

Nu-mi răspunde. Aud doar ușa frigiderului trântită și pașii grăbiți ai nepoților mei. Îi iubesc nespus pe Andreea și Paul, dar în ultima vreme simt că nu mai sunt bunica lor, ci menajera casei. De când Vlad și Ramona s-au mutat la mine după ce au pierdut apartamentul din cauza creditului, viața mea s-a schimbat radical. La început am fost fericită — casa era plină de râsete, de viață. Dar încet-încet, am devenit invizibilă.

— Mamaie, unde e șoseta mea cu dinozauri? — strigă Paul din hol.

— În sertarul de sus, dragule! — îi răspund cu voce blândă.

Ramona mă privește cu ochi reci.

— Elena, te rog frumos să nu-i mai răspunzi tu la toate. Trebuie să se descurce singur!

Înghit în sec. Mă simt ca o musafiră în propria casă. Vlad nu zice nimic. E mereu obosit, mereu absent, prins între două joburi ca să acopere datoriile. Seara, când încerc să-i spun ce simt, oftează și îmi spune:

— Mamă, știu că nu-ți e ușor, dar te rog să ai răbdare cu Ramona. Și ea e stresată…

Dar cine are răbdare cu mine?

Într-o zi de joi, după ce am spălat vasele și am strâns jucăriile împrăștiate prin sufragerie, am găsit-o pe Ramona vorbind la telefon cu mama ei.

— Nu știu ce să fac cu Elena. Parcă-i menajera noastră! Dacă nu-i spun eu ce să facă, nu face nimic!

M-am oprit în prag. M-a văzut și a roșit ușor, dar nu a spus nimic. Am simțit cum mi se frânge inima. Eu? Menajeră? Eu care am crescut doi copii singură după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la fabrică? Eu care am muncit 40 de ani la croitorie ca să nu le lipsească nimic?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cum mă învățase să fiu demnă și să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Dar cum să le spun celor dragi că mă doare? Cum să nu par egoistă?

A doua zi dimineață, când Ramona mi-a întins lista cu „ce mai trebuie făcut azi”, am simțit că explodez.

— Ramona, vreau să vorbim.

S-a uitat la mine mirată.

— Acum? Că întârzii la serviciu…

— Acum. Te rog.

Am tras aer adânc în piept.

— Nu mai pot continua așa. Nu sunt menajera voastră. Sunt mama lui Vlad și bunica copiilor tăi. Vreau să ajut, dar vreau și respect.

A izbucnit:

— Dar cine te pune să faci totul? Dacă nu vrei, nu face!

— Nu e vorba doar de ce fac sau nu fac. E vorba de cum mă simt aici. De cum mă tratezi.

A dat ochii peste cap și a plecat trântind ușa. Vlad a venit seara acasă și m-a găsit plângând.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. S-a uitat la mine lung, apoi a oftat.

— Îmi pare rău… N-am știut că e atât de rău pentru tine.

A doua zi au avut o discuție aprinsă. Am auzit țipete din dormitorul lor. Ramona a ieșit val-vârtej din casă și nu s-a întors până târziu. Copiii m-au întrebat dacă mama lor e supărată pe mine.

— Nu, dragii mei… uneori oamenii mari se ceartă pentru că le pasă unii de alții.

În zilele următoare atmosfera a fost tensionată. Ramona abia îmi vorbea. Vlad încerca să medieze, dar era prins între două focuri. Într-o seară m-am hotărât: dacă nu se schimbă nimic, plec la sora mea din Ploiești. Nu mai pot trăi într-o casă unde sunt tolerată doar pentru că sunt utilă.

Când i-am spus lui Vlad planul meu, a încremenit.

— Mamă… nu poți pleca! Copiii te iubesc! Avem nevoie de tine!

— Aveți nevoie de mine sau de ajutorul meu?

A tăcut rușinat.

În cele din urmă Ramona a venit la mine într-o seară cu ochii roșii de plâns.

— Elena… îmi pare rău dacă te-am rănit. Sunt obosită și frustrată… Dar ai dreptate: nu te-am tratat corect.

Am plâns amândouă atunci. Am stabilit reguli noi: fiecare are sarcinile lui în casă, iar eu sunt bunica — nu menajera lor.

Nu e ușor nici acum. Uneori Ramona uită și ridică tonul sau îmi pasează prea multe treburi. Dar acum știu să spun „nu”. Și Vlad mă sprijină mai mult ca înainte.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine să-mi apăr demnitatea chiar dacă asta a adus conflicte în familie. Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru cei dragi fără să te pierzi cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?