Bunica aștepta cu sufletul la gură să-și cunoască viitoarea noră. Curând a regretat…

— Nu cred că e o idee bună, Vlad, mi-a spus Irina, strângându-și palmele transpirate în poală. — Bunica ta pare… strictă.

Am zâmbit, încercând să-i ascund neliniștea care mă rodea și pe mine. — E doar puțin conservatoare, dar o să te placă, promit. Nu are cum să nu te placă.

În acea duminică, cerul era mohorât, iar vântul bătea cu putere printre blocurile cenușii din cartierul Titan. Am urcat amândoi scările până la etajul trei, unde locuia bunica mea, doamna Maria, o femeie trecută de 75 de ani, cu părul alb strâns într-un coc și ochi pătrunzători care nu iertau nimic.

Când am sunat la ușă, am simțit cum inima îmi bate nebunește. Bunica a deschis larg, cu un zâmbet forțat. — În sfârșit! Asta-i fata? Hai, intrați!

Irina a pășit timidă în holul îngust, privind cu teamă spre icoanele de pe pereți și mileurile perfect apretate. — Bună ziua, doamnă Maria! Sunt Irina.

Bunica a măsurat-o din cap până-n picioare. — Și cu ce te ocupi, Irina?

— Sunt medic rezident la Floreasca…

— Aha… Deci nu ești profesoară ca mama lui Vlad. Dar măcar ai serviciu stabil.

Am simțit cum Irina se strânge lângă mine. Am încercat să detensionez atmosfera: — Bunico, Irina e foarte muncitoare. Și gătește grozav!

Bunica a oftat teatral. — Să sperăm că știe să facă sarmale, nu doar salate moderne.

Am trecut în sufragerie. Pe masă ne aștepta o tavă cu prăjituri de casă și un ceai fierbinte. Bunica s-a așezat în capul mesei și a început să pună întrebări ca la interogatoriu: despre părinții Irinei, dacă sunt divorțați („Nu-mi plac familiile destrămate!”), dacă merge la biserică („Fără credință nu e nimic!”), dacă vrea copii („Sper că nu sunteți din ăia moderni care nu vor copii!”).

Irina răspundea politicos, dar vocea îi tremura. Eu mă simțeam prins între două lumi: cea veche, rigidă a bunicii și cea nouă, deschisă a Irinei. La un moment dat, bunica s-a ridicat brusc:

— Vlad, vino puțin în bucătărie!

Am urmat-o cu inima cât un purice. — Ce e?

— Fata asta nu e pentru tine! Nu simt nimic bun la ea. E prea tăcută, prea modernă! Tu ai nevoie de o fată de-a noastră, crescută cu frică de Dumnezeu!

— Bunico, te rog… Irina e minunată! Nu poți judeca după prima impresie!

— Eu știu mai bine! Dacă o iei pe fata asta, n-o să mai calci pragul casei mele!

M-am întors în sufragerie cu ochii în lacrimi. Irina m-a privit speriată.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… hai să plecăm.

Am ieșit pe ușă fără să ne luăm rămas-bun. Pe drum, Irina a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Vlad, nu vreau să te pun între mine și familia ta…

— Nu e vina ta! Bunica e… greu de mulțumit.

— Poate are dreptate. Poate nu sunt potrivită pentru tine.

— Nu spune asta! Te iubesc.

Au urmat săptămâni grele. Bunica nu-mi răspundea la telefon. Mama încerca să mă convingă să renunț la Irina: „Nu vezi că nu se potrivește cu familia noastră? Ce vor spune rudele?”

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Nu mai pot, Vlad! M-am săturat să fiu mereu judecată! Vreau doar să fiu acceptată…

Am simțit cum mă sufoc între loialitatea față de familie și dragostea pentru Irina. Într-o zi am decis: am mers din nou la bunica.

— Bunico, vreau să vorbim.

M-a privit rece.

— Dacă ai venit să-mi spui că tot cu fata aia ești…

— Da! Și vreau să știi că o iubesc. Dacă nu poți accepta asta… îmi pare rău.

Bunica a tăcut mult timp. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Știi… și eu am iubit pe cineva când eram tânără. Dar părinții mei n-au vrut să audă de el. L-am pierdut pentru totdeauna…

Am rămas fără cuvinte.

— Nu vreau să faci aceeași greșeală ca mine, Vlad. Dar mi-e greu… mi-e greu să accept că lumea s-a schimbat.

Am îmbrățișat-o pentru prima dată după mult timp.

A trecut un an de atunci. Bunica încă mai oftează când vine vorba de Irina, dar acum ne primește împreună la masă. Mama încă mai aruncă priviri dezaprobatoare, dar tata glumește cu Irina despre fotbal și politică.

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să suferim pentru a ne urma inima? Merită să ne luptăm cu prejudecățile celor dragi sau ar trebui să cedăm pentru liniștea familiei? Voi ce ați face în locul meu?