Bep, iartă-mă că te-am uitat
— Marilena, tu știi că bunica ta n-a mai mâncat de trei zile? Vocea vecinei Ani răsuna în capul meu ca o sirenă de alarmă, chiar acolo, între rafturile cu iaurturi și pâine feliată de la Mega Image. M-am oprit brusc, cu coșul plin de cumpărături pentru mine și pentru birou. M-am uitat la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce am reușit să spun a fost un „Cum adică?” stins.
— Am trecut pe la ea să-i duc niște plăcinte și mi-a zis că n-a mai văzut pe nimeni de duminică. Azi e miercuri, Marilena! Nu știu ce se întâmplă cu voi, copiii ăștia…
M-am simțit mică, vinovată, ca atunci când eram copil și uitam să-i spun bunicii „noapte bună”. Am ieșit din magazin aproape fugind, cu inima bubuind în piept. Pe drum spre blocul vechi din cartierul Titan unde locuia Bep, am încercat să-mi justific absența: serviciul mă storcea de energie, șeful mă presa cu termene limită imposibile, iar acasă mă certam aproape zilnic cu fratele meu, Paul, pe tema banilor și a grijii față de familie.
Când am ajuns la ușa bunicii, am bătut încet. Dincolo de ușă se auzea un radio vechi, bâzâind știri despre scumpiri și pensii. A deschis încet, cu ochii ei albaștri tulburi și obrajii supți.
— Marilena? Ce cauți aici?
— Am venit să te văd, bunico. Am adus ceva de mâncare.
A oftat adânc și a dat din cap. În bucătăria mică mirosea a mucegai și a ceai rece. Am pus pe masă o supă caldă și o felie de cozonac. Bep s-a uitat la mine lung, ca și cum încerca să-și amintească cine sunt.
— De ce n-ai mai venit?
Nu am știut ce să-i răspund. M-am așezat lângă ea și am început să-i povestesc despre serviciu, despre cât de greu e să fii adult în Bucureștiul ăsta agitat. Dar ea nu asculta. Se uita pe geam, la copacii goi din fața blocului.
— Paul nu mai vine nici el… Nici măcar nu mă sună. Parcă n-aș mai avea pe nimeni.
M-am simțit strivită de vinovăție. Îmi aminteam cum ne certam eu și Paul pe tema banilor pentru medicamentele bunicii sau cine să-i facă piața. De fiecare dată ne acuzam reciproc că nu facem destul. Adevărul era că niciunul dintre noi nu făcea destul.
— Bunico, îmi pare rău… O să vin mai des. Promit.
A zâmbit trist.
— Promisiunile nu țin de foame, fata mea.
Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea seară l-am sunat pe Paul.
— Paul, trebuie să vorbim despre Bep. Nu mai putem continua așa.
— Ce vrei să fac? Eu am doi copii mici acasă, tu n-ai familie, ai putea să te ocupi mai mult!
— Nu e corect! Și eu muncesc până târziu! E bunica noastră, nu doar a mea!
Ne-am certat iar. Am închis telefonul plângând. M-am simțit singură și neputincioasă. În acea noapte am visat-o pe Bep tânără, râzând în curtea casei din satul unde mergeam vara când eram mici.
A doua zi am decis să cer ajutor. Am vorbit cu o vecină să treacă zilnic pe la bunica și am început să-i duc mâncare gătită la două zile. Am încercat să-l implic și pe Paul, dar el era tot mai distant.
Într-o duminică am găsit-o pe Bep stând pe întuneric, cu lumina tăiată pentru că uitase să plătească factura.
— Nu vreau să vă fiu povară…
Am îmbrățișat-o strâns.
— Nu ești o povară! Suntem o familie!
Dar oare chiar eram? Sau doar ne mințeam că suntem uniți?
Într-o seară m-am întâlnit cu Paul la o cafea. Am vorbit deschis despre copilărie, despre cât de mult ne-a crescut Bep după ce mama a murit. Ne-am dat seama că fiecare dintre noi fugea de responsabilitate din cauza propriilor frici: el se temea că nu va fi un tată bun dacă se implică prea mult în altă parte; eu mă temeam că nu voi fi niciodată suficient de bună pentru nimeni.
Am început să facem cu rândul la vizite și cumpărături pentru Bep. Încet-încet, bunica a început să zâmbească din nou. Dar rana rămânea: cât timp pierdusem? Câte zile a stat singură și flămândă pentru că noi eram prea ocupați cu viețile noastre?
Într-o seară am stat toate trei la masă: eu, Paul și Bep. Am râs, am povestit amintiri vechi și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou o familie.
Dar nu pot uita privirea bunicii din acea zi la Mega Image. Oare câți bătrâni trăiesc așa? Oare câți dintre noi uităm de cei care ne-au crescut?
Poate că nu există iertare completă pentru absență. Dar există întotdeauna o cale spre împăcare — dacă avem curajul să recunoaștem adevărul.
Mă întreb: câți dintre voi v-ați uitat vreodată bunicii? Și ce ați face diferit dacă ați putea da timpul înapoi?