„Tata a Anunțat că Pleacă de Ziua Lui de Naștere, la 51 de Ani”: Mama a Avut o Singură Condiție

Ne-am adunat în sufragerie, noi trei: Tata, Mama și eu. Era ziua de naștere a Tatălui, împlinea 51 de ani, și el insistase pe o sărbătoare mică și intimă. Fără prieteni, fără familie extinsă—doar noi. Mama făcuse tortul lui preferat de ciocolată, iar eu cumpărasem o sticlă din whisky-ul lui preferat. Atmosfera era caldă, dar exista o tensiune subterană pe care nu o puteam identifica.

„Andrei, îmi poți da cuțitul?” a întrebat Tata, cu vocea calmă dar cu ochii pierduți.

„Sigur, Tată,” i-am răspuns, înmânându-i cuțitul pentru a tăia tortul. A tăiat cu precizie, servindu-ne fiecăruia câte o felie înainte de a se așeza din nou.

Am mâncat în tăcere câteva momente înainte ca Tata să-și dreagă glasul. „Am ceva să vă spun amândurora,” a început el, uitându-se la Mama și apoi la mine. „Am decis să plec.”

Cuvintele au plutit în aer ca un nor întunecat. Am simțit cum inima mi se prăbușește în stomac. Fața Mamei a rămas impasibilă, dar am putut vedea durerea în ochii ei.

„De ce?” am reușit să întreb, cu vocea abia șoptită.

„Sunt nefericit de mult timp,” a spus Tata, evitând contactul vizual. „Trebuie să mă regăsesc.”

Mama a tras adânc aer în piept și în cele din urmă a vorbit. „Dacă ai de gând să pleci, Mihai, există o singură condiție,” a spus ea ferm. „Trebuie să fii sincer cu Andrei despre motivul pentru care faci asta.”

Tata s-a uitat la mine, cu ochii plini de regret. „Andrei, nu e vina ta. Este ceva între mine și mama ta. M-am simțit pierdut și deconectat de ani de zile. Am crezut că pot trece peste asta, dar nu mai pot.”

Am simțit lacrimile cum îmi umplu ochii. „Dar de ce acum? De ce de ziua ta?”

„Am crezut că va fi mai ușor așa,” a recunoscut el. „O ruptură curată.”

Mama s-a ridicat, cu fața o mască de emoții controlate. „Mihai, dacă ieși pe ușa aceea, trebuie să înțelegi că nu mai există cale de întoarcere. Nu este o separare temporară; este final.”

Tata a dat din cap, cu expresia sumbră. „Știu.”

S-a ridicat și a venit la mine, punându-mi o mână pe umăr. „Îmi pare rău, Andrei. Sper ca într-o zi să înțelegi.”

Nu am putut să-i răspund. Am privit cum își ia haina și iese pe ușă, lăsându-ne pe mine și pe Mama în tăcere șocată.

Zilele care au urmat au fost un amestec de confuzie și durere. Mama a încercat să păstreze lucrurile cât mai normale posibil, dar golul lăsat de absența Tatălui era palpabil. M-am trezit punându-mi întrebări—era ceva ce am făcut eu? Aș fi putut preveni asta?

Eu și Mama ne-am apropiat în săptămânile care au urmat, dar întotdeauna exista o tristețe nespusă între noi. Ea nu l-a vorbit niciodată de rău pe Tata, dar puteam vedea durerea în ochii ei de fiecare dată când venea vorba despre el.

Într-o seară, în timp ce stăteam pe verandă privind apusul, Mama s-a întors spre mine. „Andrei, vreau să știi că nimic din toate astea nu este vina ta. Tatăl tău a făcut alegerea lui și trebuie să trăim cu ea.”

„Știu,” am spus eu, deși în adâncul sufletului meu nu eram sigur dacă credeam asta.

Viața a continuat, dar nu a mai fost niciodată la fel. Zilele de naștere au venit și au trecut fără prezența Tatălui. Sărbătorile păreau incomplete. Casa părea mai goală, mai liniștită.

Ani mai târziu, am primit o scrisoare de la Tata. Se mutase într-un alt județ și își începuse o nouă viață. A scris despre regretele lui și despre cum și-ar fi dorit ca lucrurile să fi fost altfel. Dar până atunci era prea târziu. Rănile fuseseră deja făcute.

Mama a murit la câțiva ani după ce acea scrisoare a sosit. Nu s-a recăsătorit niciodată și nici măcar nu a mai ieșit la întâlniri. Și-a pus toată dragostea în mine, dar puteam vedea că o parte din ea murise în ziua în care Tata a plecat.

În timp ce stăteam lângă mormântul ei, am realizat că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Viața merge înainte, dar cicatricile rămân.