„Pregătește-te. Mama și Fratele Vin să Discutăm Moștenirea: Ți-ai Nedreptățit Fratele, Nu Ai Conștiință”

Era o după-amiază răcoroasă de toamnă când am primit apelul de la fratele meu, Mihai. Vocea lui era tensionată, aproape acuzatoare. „Pregătește-te,” a spus el. „Mama și cu mine venim să discutăm moștenirea. M-ai nedreptățit și nu ai conștiință.”

Am închis telefonul, cu inima bătând puternic. Trecuseră luni de când tatăl nostru a murit, lăsând în urmă o moștenire modestă care includea o casă mică în suburbia Bucureștiului. În urma morții sale, emoțiile erau intense și deciziile au fost luate în grabă.

Renunțasem la partea mea din moștenire în favoarea lui Mihai. Părea lucrul corect de făcut la momentul respectiv. Mihai fusese întotdeauna mai apropiat de tata și am crezut că merită mai mult. Dar apoi, din senin, am primit un act de donație pentru întreaga casă. Eram uluit și confuz.

Când l-am confruntat pe Mihai despre asta, el a spus simplu: „Vei înțelege totul mai târziu. Cel mai important este să nu-i crezi – vor minți.” Cuvintele lui criptice m-au lăsat și mai nedumerit.

În timp ce așteptam sosirea lor, gândurile mele s-au îndreptat către Mătușa Livia, sora mai mică a mamei. Ea și mama nu fuseseră niciodată apropiate; de fapt, nu vorbiseră de ani de zile. Se zvonea că Mătușa Livia luase întreaga moștenire de la părinții lor, lăsând-o pe mama fără nimic. Părea că istoria se repeta.

Soneria a sunat, trezindu-mă la realitate. Am deschis ușa și i-am găsit pe mama și Mihai stând acolo, cu fețele posomorâte. Ne-am așezat în sufragerie, tensiunea fiind palpabilă.

„De ce ai luat casa?” a cerut Mihai, cu ochii arzând de furie.

„Nu am luat-o,” am răspuns defensiv. „Tata mi-a dat-o. Nu știu de ce.”

„Asta e o minciună,” a intervenit mama. „L-ai manipulat să ți-o dea.”

Am simțit un val de frustrare. „Nu am făcut așa ceva! Am renunțat la partea mea pentru binele lui Mihai!”

„Atunci de ce și-a schimbat tata părerea?” a replicat Mihai.

„Nu știu!” am strigat. „Nu mi-a explicat niciodată.”

Ochii mamei s-au îngustat. „Ești exact ca Mătușa Livia. Lacom și egoist.”

Acuzația m-a rănit. „Nu e corect,” am spus încet. „Nu am cerut asta.”

„Corect?” a râs Mihai disprețuitor. „Crezi că e vorba despre corectitudine? Nu ai idee prin ce a trecut tata în ultimele sale zile.”

„Despre ce vorbești?” am întrebat, nedumerit.

Mihai a tras adânc aer în piept. „Tata a fost presat de Mătușa Livia să-și schimbe testamentul. Ea l-a convins că tu ești singurul care poate avea grijă de casă.”

Am simțit un fior pe șira spinării. „De ce ar face asta?”

„Pentru că voia să creeze o ruptură între noi,” a spus mama cu amărăciune. „Întotdeauna ne-a invidiat familia.”

Camera a căzut într-o tăcere grea pe măsură ce greutatea cuvintelor lor s-a instalat. Mătușa Livia îl manipulase pe tata să-mi dea casa, știind că asta ne va destrăma familia.

„Nu am vrut niciodată asta,” am șoptit.

„Ei bine, acum o ai,” a spus Mihai rece. „Și acum trebuie să trăiești cu asta.”

Pe măsură ce plecau, am simțit un profund sentiment de pierdere. Casa care odată simboliza unitatea familiei noastre devenise o sursă de diviziune și durere. Nu era un final fericit aici, doar o familie fracturată și o moștenire de amărăciune.