Oglinda dintre noi: Măsura cu care dai, aceea primești

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că nu mă doare când mă ignori! am izbucnit într-o dimineață, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria lor, cu o cană de ceai rece în față. Ilinca, nora mea, s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.

— Ce vrei să spui, mamă? a întrebat ea, fără să-și ridice privirea prea mult.

M-am uitat la fiul meu, Vlad, care se prefăcea că citește știrile pe telefon. Am simțit cum inima mi se strânge. De când se căsătorise cu Ilinca, parcă nu mai aveam loc în viața lui. Veneam la ei doar când mă chemau, iar atunci eram mereu pe fugă, ca și cum prezența mea îi deranja. Îmi era dor de vremurile când Vlad venea acasă la mine cu o pungă de covrigi și stătea la povești cu orele.

În acea dimineață, după o noapte albă în care m-am răsucit în pat gândindu-mă la singurătatea mea, am decis: de azi înainte mă voi purta cu ei exact așa cum se poartă ei cu mine. Dacă mă ignoră, îi ignor și eu. Dacă nu mă sună, nu îi sun nici eu. Dacă nu mă întreabă ce fac, nu îi întreb nici eu.

— Nimic, Ilinca. Nu mai vreau nimic. O să fac și eu ca voi, am spus încet, ridicându-mă de la masă.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, mi-au dat lacrimile. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Oare era corect ce făceam? Sau doar adânceam prăpastia dintre noi?

Zilele au trecut greu. Nu am mai sunat-o pe Ilinca să o întreb dacă are nevoie de ajutor cu copiii. Nu am mai trimis mesaje lui Vlad să-l întreb dacă a mâncat sau dacă e bine la serviciu. Am început să-mi ocup timpul cu lucruri mici: am rearanjat mobila în sufragerie, am cusut fețe de pernă noi, am ieșit la plimbare prin parc singură.

După o săptămână, Vlad m-a sunat pentru prima dată fără motiv.

— Mamă, ești bine? De ce nu ne-ai mai căutat?

Am zâmbit amar.

— Sunt bine, Vlad. Am zis să vă las și vouă spațiu. Poate așa vă e mai bine.

A tăcut câteva secunde.

— Ilinca a zis că ai fost supărată ultima dată când ai venit. Ce s-a întâmplat?

— Nimic special. Doar că uneori simt că nu mai sunt parte din viața voastră. Dar poate așa trebuie să fie.

A doua zi, Ilinca m-a sunat și ea.

— Vreau să vorbim, dacă ai timp. Poate am greșit cu ceva și nu mi-am dat seama.

Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din cartier. Era stânjenită, dar pentru prima dată m-a privit direct în ochi.

— Știi… mi-e greu să mă apropii de tine. Am impresia că mereu mă judeci sau că nu fac destul pentru Vlad sau pentru copii.

Am rămas surprinsă. Nu mi-am dat seama că tăcerile mele apăsau atât de greu asupra ei.

— Poate că am greșit și eu. Am vrut doar să vă ajut, dar poate am fost prea prezentă sau prea critică uneori.

Am vorbit ore întregi despre lucruri pe care le ținusem în noi ani de zile: despre frica mea de a rămâne singură, despre nesiguranțele ei ca mamă tânără, despre felul în care Vlad evita conflictele și ne lăsa pe noi să ne descurcăm singure.

Când am plecat de la cafenea, Ilinca m-a îmbrățișat pentru prima dată fără reținere.

— Hai să încercăm altfel de acum înainte. Să fim sincere una cu cealaltă.

Am acceptat. Dar lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Au fost zile când iar ne-am certat din nimicuri: ba că nu i-am pus destul zahăr în prăjitură nepoatei mele, ba că am uitat să anunț când vin în vizită. Dar ceva era diferit: acum aveam curajul să spun ce simt fără teamă că voi fi respinsă.

Într-o seară, Vlad m-a sunat și mi-a spus:

— Mamă, știi… cred că toți avem nevoie să fim văzuți și ascultați. Poate n-am știut cum să-ți arătăm asta până acum.

Am plâns după ce am închis telefonul. Nu de tristețe, ci de ușurare. Pentru prima dată după mult timp simțeam că nu mai sunt invizibilă.

Acum mă întreb: oare chiar putem construi respectul reciproc doar oglindind comportamentul celuilalt? Sau e nevoie de mai mult curaj — curajul de a spune adevărul chiar și atunci când doare?