„Mă sună zilnic să mă întrebe de sănătate, dar simt că nu e decât despre moștenire”

— Maria, ai luat pastilele azi? vocea Ioanei răsună mecanic în receptor, fără urmă de căldură.

— Da, mamă, le-am luat, răspund, încercând să-mi ascund oftatul.

— Bine, să nu uiți și de pastila pentru inimă. Și vezi că mâine vin băieții de la gaze, să nu deschizi la oricine.

— Da, Ioana, știu.

Apoi liniște. O tăcere apăsătoare care spune mai mult decât orice cuvânt. Știu că nu va întreba cum mă simt cu adevărat sau dacă mi-e dor de ea. Știu că nu va veni să mă vadă nici weekendul acesta. Închid telefonul și privesc pe geam la copacii din fața blocului. E primăvară, dar în sufletul meu e toamnă de ani buni.

Mă numesc Maria și am 74 de ani. Am crescut trei copii singură, după ce soțul meu, Gheorghe, a plecat cu alta când cea mai mică dintre ei, Andreea, avea doar patru ani. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, am tras din greu să nu le lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam seara acasă cu mâinile crăpate de la frig și cu sufletul golit de oboseală, dar mă încărcam cu zâmbetul lor. Atunci nu mă gândeam la bătrânețe. Credeam că dacă le dau tot ce pot, vor rămâne aproape de mine.

Acum, fiecare are viața lui. Ioana e contabilă la o firmă mare din București și are doi copii pe care îi văd doar în poze pe WhatsApp. Mihai s-a mutat la Cluj cu soția lui, iar Andreea, mezina mea, e plecată în Italia de zece ani. Mă sună toți aproape zilnic, dar convorbirile sunt scurte, reci, ca niște obligații bifate pe o listă invizibilă.

— Mamă, ai nevoie de ceva? întreabă Mihai într-o zi.

— Nu, dragul meu. Doar să vă văd mai des mi-aș dori…

— Știi că nu pot acum, avem mult de lucru la firmă. Dar dacă ai nevoie de bani, spune-mi!

Nu vreau bani. Vreau să-mi aud nepoții râzând prin casă, să simt miros de cafea proaspătă și cozonac duminica dimineața. Vreau să nu mai fiu singură.

Într-o zi primesc o scrisoare de la Andreea. O felicitare cu flori desenate și un mesaj scurt: „La mulți ani, mama! Sănătate multă! Te iubesc!” Mă uit la scrisul ei și îmi dau seama că nu-i mai știu vocea. Când o sun eu, răspunde rar și mereu e grăbită.

În blocul meu sunt multe femei ca mine. Ne întâlnim uneori pe bancă în fața scării și vorbim despre copii și nepoți ca despre niște personaje dintr-un film pe care nu-l mai putem urmări. Ileana plânge mereu după fiica ei din Germania care n-a mai venit acasă de Crăciun de șapte ani. Viorica se laudă cu poze pe telefon, dar recunoaște că nu-și amintește când a primit ultima îmbrățișare adevărată.

Într-o seară, Ioana mă sună din nou:

— Mamă, ai făcut testamentul?

Îngheț. Nu mă așteptam la asta.

— De ce întrebi?

— E bine să fie totul clar, să nu fie discuții după… știi tu…

Simt cum mi se strânge inima. Deci despre asta e vorba? Tot ce am muncit o viață se reduce la niște acte și la cine va primi apartamentul meu cu două camere? M-am gândit adesea la asta, dar am sperat că dragostea va fi mai importantă decât moștenirea.

— Nu m-am hotărât încă… răspund încet.

— E bine să te gândești. Să nu rămânem cu probleme.

După ce închide, plâng în tăcere. Nu pentru că mi-e frică de moarte sau pentru că n-aș vrea să le las ceva copiilor mei. Plâng pentru că simt că nu mai contez ca om, ci doar ca proprietar al unui apartament într-un cartier vechi din București.

În ziua următoare primesc vizita unei vecine tinere, Alina, care s-a mutat recent cu familia ei pe palierul meu.

— Bună ziua, doamna Maria! Am făcut plăcintă cu mere și m-am gândit să vă aduc și dumneavoastră o bucată.

Zâmbesc larg pentru prima dată după mult timp.

— Mulțumesc mult, draga mea! Ce copii frumoși ai! Cum te descurci?

Alina îmi povestește despre griji mărunte: teme pentru școală, facturi neplătite la timp, soțul care vine târziu acasă. Îmi dau seama cât mi-au lipsit discuțiile simple și sincere.

După ce pleacă Alina, mă uit din nou pe geam și mă întreb: oare copiii mei își vor aminti vreodată cine sunt eu cu adevărat? Sau voi rămâne doar „mama care are un apartament”?

Poate că bătrânețea nu e despre boli sau lipsuri materiale, ci despre absența celor dragi atunci când ai cea mai mare nevoie de ei. Poate că dragostea adevărată nu se măsoară în telefoane zilnice sau în bani trimiși din străinătate.

M-aș bucura să-mi spuneți: voi ce ați face în locul meu? Ați lăsa totul copiilor care v-au uitat sau ați găsi alt drum pentru liniștea sufletului?