Între două lumi: Când mama și soacra trag fiecare de tine

— Radu, iar te duci la maică-ta? De ce nu vii și pe la mine, că doar n-am murit! vocea Marianei răsună în telefon, tăioasă ca o lamă. Ioana oftează lângă mine, cu ochii închiși, strângând perna la piept. E a treia oară săptămâna asta când soacra mă sună să-mi reproșeze că nu-i acord destulă atenție.

Nu apuc să închid bine telefonul, că primesc mesaj de la mama: „Să nu uiți să vii sâmbătă, că am făcut sarmale. Și să nu vii cu mâna goală!”

Mă simt ca un copil prins între două tabere. Am 34 de ani, dar parcă n-am scăpat niciodată de rolul ăsta de mesager, de împăciuitor, de băiat bun care trebuie să mulțumească pe toată lumea. Ioana mă privește cu tristețe.

— Radu, nu mai pot. Parcă nu mai avem viața noastră. Tot timpul trebuie să alegem între ele. Când o să fim și noi pe primul loc?

Îi iau mâna și încerc să-i zâmbesc, dar simt cum mă apasă vinovăția. Mama a crescut singură după ce tata a murit când aveam 12 ani. A muncit pe brânci ca să nu ne lipsească nimic mie și surorii mele, iar acum simte că are dreptul la timpul meu. Mariana, soacra mea, e văduvă de trei ani și s-a obișnuit să-și verse singurătatea peste noi. Amândouă au nevoie de noi, dar fiecare vrea exclusivitate.

Sâmbătă dimineață. Ioana stă în fața oglinzii, își prinde părul și oftează.

— Mergem la mama ta sau la mama mea?

— Nu știu…

— Radu! Trebuie să decidem. Dacă mergem la a ta, a mea se supără. Dacă mergem la a mea, a ta face crize.

— Hai la mama ta azi, iar mâine la a mea.

— Și dacă se află una de alta?

Ne privim în tăcere. Știm amândoi că oricum ar fi, tot rău iese.

Ajungem la Mariana. Ne întâmpină cu fața lungă.

— Ați venit târziu… Am făcut plăcintă cu brânză, dar s-a răcit. Dacă veneați mai devreme…

Ioana încearcă să destindă atmosfera.

— Mamă, hai că încă e bună plăcinta! Nu te supăra.

Mariana oftează teatral și începe să povestească despre vecina care primește vizite de la copii în fiecare zi. „Dar eu? Eu ce am făcut să merit atâta singurătate?”

După două ore plecăm spre casă. Pe drum primesc mesaj de la mama: „Nu mai veni dacă nu poți ajunge la timp! Sarmalele nu stau calde până la noapte!”

Ioana izbucnește:

— Nu mai suport! Parcă suntem niște marionete!

În seara aceea ne certăm pentru prima dată serios. Ioana plânge și îmi spune că simte că nu mai are loc în viața mea. Mă doare s-o aud spunând asta, dar nu știu ce să fac. Cum să le împac pe toate?

Luni dimineață mă sună mama:

— Radu, ai uitat că trebuie să mă duci la medic? Nu pot merge singură!

Îi spun că am ședință importantă la serviciu.

— Las’ că văd eu cât țin copiii la mine…

La prânz mă sună Mariana:

— Radu, mi s-a stricat robinetul la baie! Cine să mă ajute dacă nu tu?

Îi spun că nu pot veni azi.

— Da’ dacă era maică-ta, sigur găseai timp!

Simt cum mi se strânge inima. La serviciu sunt tot mai absent. Șeful mă întreabă dacă am probleme acasă. Nu pot să-i spun adevărul: că sunt prins între două femei care mă iubesc fiecare în felul ei posesiv.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ioana, plec pe jos prin cartier. Miroase a tei și a ploaie proaspătă. Mă opresc pe o bancă și încerc să-mi pun ordine în gânduri. De ce trebuie mereu să aleg între ele? De ce nu pot fi toți fericiți?

A doua zi decid să vorbesc deschis cu mama și cu Mariana. Le invit pe amândouă la noi acasă.

Când intră în sufragerie și se văd față în față, atmosfera devine electrică.

— Ce-i asta? întreabă Mariana suspicioasă.

— Vreau să vorbim toți patru. Nu mai pot continua așa. Vreau să vă spun cât de mult vă iubim pe amândouă, dar nu putem trăi mereu sub presiunea asta. Avem nevoie de spațiu pentru noi doi.

Mama oftează și se uită la mine cu ochii umezi:

— Dar eu ce fac dacă nu mai veniți? Să stau singură?

Mariana ridică din umeri:

— Și eu? Să mă uit la pereți?

Ioana intervine:

— Putem face un program clar: o dată pe săptămână venim la fiecare dintre voi. În restul timpului avem nevoie de liniștea noastră.

Se lasă o tăcere grea. Mama începe să plângă încet. Mariana oftează zgomotos.

— Poate aveți dreptate… Poate ne-am obișnuit prea mult cu voi…

După acea discuție lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Dar încet-încet au început să accepte noul ritm. Au zile când încă se supără sau fac reproșuri subtile, dar acum știm să punem limite.

Uneori mă întreb: oare e posibil vreodată să mulțumești pe toată lumea fără să te pierzi pe tine? Sau trebuie să alegi între fericirea lor și a ta? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?