„Fiule, vei avea o casă. Doar te rog, ai grijă de sora ta bolnavă”: șopti mama

„Ascultă-mă, fiule…” șopti mama, vocea ei abia auzindu-se peste zumzetul echipamentelor medicale din jurul patului ei. Fiecare cuvânt era o luptă, o bătălie împotriva bolii care îi secătuia încet viața. Zăcea în pat, emaciată și fragilă. Pentru Mihai, părea doar o umbră a femeii care fusese odată. Fusese mereu înaltă, puternică și zâmbitoare. Dar acum…

„Fiule, te rog, nu o lăsa pe Lidia… Are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. Nu e ca ceilalți…” Vocea i se stinse în timp ce se străduia să-și tragă răsuflarea.

Mihai stătea lângă patul ei, ținând-o de mână. Simțea oasele sub pielea ei, atât de fragile și delicate. Lacrimile îi umpleau ochii în timp ce se uita la mama lui, femeia care fusese mereu stânca lui, acum redusă la asta.

„Mamă, nu vorbi așa,” spuse el, vocea tremurându-i. „O să te faci bine. Vom trece prin asta împreună.”

Dar în adâncul sufletului său, știa adevărul. Doctorii fuseseră clari: nu exista un leac pentru boala ei. Era doar o chestiune de timp.

„Promite-mi, Mihai,” spuse ea, ochii rugându-l. „Promite-mi că vei avea grijă de Lidia.”

Mihai dădu din cap, incapabil să vorbească. Știa ce îi cerea mama lui. Lidia era diferită. Fusese mereu diferită. Diagnosticată cu o tulburare severă de dezvoltare de la o vârstă fragedă, avea nevoie de îngrijire și atenție constantă. Mama lor fusese îngrijitoarea ei principală, dedicându-și viața pentru a asigura bunăstarea Lidiei.

„Promit,” reuși în cele din urmă să spună, vocea sugrumată de emoție.

Mama lui zâmbi slab și închise ochii, epuizată de efortul de a vorbi. Mihai stătu lângă ea ore întregi, ținând-o de mână și urmărind cum respirația ei devenea tot mai superficială și mai greoaie.

Zilele care au urmat au fost un vârtej de vizite la spital și conversații dificile cu doctorii. Mihai încercă să rămână puternic pentru binele Lidiei, dar greutatea promisiunii sale se simțea ca o povară zdrobitoare pe umerii lui.

Când mama lor a trecut în neființă, Mihai a simțit un profund sentiment de pierdere și goliciune. Pierduse nu doar pe mama sa, ci și direcția în viață. Acum era responsabil pentru Lidia și nu avea idee cum va reuși.

S-a mutat înapoi în casa copilăriei lor, asumându-și rolul de îngrijitor pentru sora sa. A fost o curbă de învățare abruptă, plină de nopți nedormite și provocări nesfârșite. Nevoile Lidiei erau complexe și solicitante, iar Mihai se simțea adesea copleșit și inadecvat.

Pe măsură ce lunile treceau, propria viață a lui Mihai începu să se destrame. A trebuit să renunțe la slujbă pentru a avea grijă de Lidia cu normă întreagă, iar presiunea financiară și-a spus cuvântul. Facturile se adunau și el se străduia să facă față cheltuielilor. Prietenii și familia i-au oferit condoleanțe dar nu au putut oferi sprijinul de care avea disperată nevoie.

Sănătatea mentală a lui Mihai s-a deteriorat pe măsură ce devenea din ce în ce mai izolat și consumat de cerințele îngrijirii. Îi era dor teribil de mama sa și adesea se trezea vorbind cu poza ei, căutând îndrumare și confort.

Într-o noapte deosebit de dificilă, când Lidia a avut o altă criză și Mihai simțea că este pe punctul de a ceda el însuși, își aminti de cuvintele mamei sale: „Fiule, vei avea o casă.” Dar această casă părea acum mai mult ca o închisoare.

Anii au trecut într-o ceață de epuizare și disperare. Visele și aspirațiile lui Mihai s-au estompat în amintiri îndepărtate pe măsură ce s-a dedicat complet îngrijirii Lidiei. O iubea profund pe sora sa dar nu putea scutura sentimentul că se pierduse pe sine în acest proces.

În cele din urmă, Mihai și-a ținut promisiunea față de mama sa. A avut grijă de Lidia până când propria sa sănătate a început să cedeze. Stresul și tensiunea îngrijirii își puseseră amprenta asupra corpului și minții sale.

Pe măsură ce zăcea într-un pat de spital ani mai târziu, se gândea la ultimele cuvinte ale mamei sale și la promisiunea pe care o făcuse. Făcuse tot ce putuse dar cu un preț mare.

„Mamă,” șopti el în camera goală, „sper că am făcut bine pentru tine.”

Și cu asta, Mihai închise ochii pentru ultima dată, lăsând în urmă o moștenire de dragoste și sacrificiu.