După petrecere: Oglinda dintre noi

— Mulțumesc, fetelor, ați făcut o treabă minunată! vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună în sufrageria luminată de becurile reci. Mă uit la cumnata mea, Alina, și zâmbim amândouă politicos, dar în ochii noștri nu e decât oboseală și o urmă de dispreț ascuns. Pe masă, printre farfurii cu resturi de prăjituri și pahare cu vin neterminat, tronează telefoanele noastre, fiecare cu ecranul aprins, fiecare cu o notificare nouă de la Instagram.

— Da, mamă-soacră, ne-am străduit, răspunde Alina cu voce dulceagă, dar privirea îi fuge spre unghiile proaspăt făcute. Eu nu spun nimic. Îmi simt obrajii încinși și mă întreb dacă nu cumva toată această petrecere a fost doar o scenetă pentru Facebook.

Mă numesc Ioana. Am 28 de ani și sunt căsătorită cu Vlad de trei ani. Alina e soția fratelui lui Vlad, Radu. Suntem ca două picături de apă: păr lung, vopsit blond platinat, gene false, haine scumpe. Ne întâlnim la salonul de unghii mai des decât la vreo cafea sinceră. Și totuși, între noi e un zid invizibil.

În seara asta, după ce invitații au plecat și soacra ne-a mulțumit din nou, am rămas singure în bucătărie. Alina a început să strângă farfuriile fără să mă privească.

— Ai văzut ce rochie avea Cristina? a întrebat ea brusc. Parcă era din piață.

— Da, am văzut, am răspuns absentă. Dar gândul meu era la Vlad, care nu mi-a spus niciun cuvânt toată seara. S-a uitat la mine ca la o străină.

Alina oftează teatral:

— Măcar mama-soacră e mulțumită. Deși… cred că niciodată nu va fi pe bune. Tot timpul are ceva de comentat.

— Poate că ar trebui să facem și altceva decât să arătăm bine la poze, am spus eu încet.

Alina s-a oprit din strâns și m-a privit ca și cum aș fi spus o prostie.

— Ce vrei să zici?

— Nu știu… Poate că ne-am pierdut printre toate astea. Salon, poze, haine… Parcă nu mai suntem noi.

A râs scurt:

— Ioana, nu te mai gândi la prostii. Asta e viața acum. Dacă nu arătăm bine, ce rost are?

Am simțit un gol în stomac. M-am dus în baie și m-am privit în oglindă. Chipul meu era perfect machiat, dar ochii mei păreau goi. Am scos telefonul și am dat scroll pe Instagram: poze cu mine și Alina la petrecere, zâmbete false, comentarii cu inimi roșii.

Când am ieșit din baie, Vlad era deja în dormitor. S-a uitat la mine fără să spună nimic.

— Ți-a plăcut petrecerea? am întrebat încercând să par veselă.

— A fost ok. Dar tu… tu mai știi cine ești?

M-a lovit întrebarea lui ca un pumn în stomac. Am început să plâng fără să vreau.

— Nu știu… Nu mai știu nimic.

Vlad s-a ridicat și m-a luat în brațe.

— Ioana, eu te iubesc pentru cine erai înainte de toate astea. Nu pentru poze sau pentru cum arată unghiile tale.

Am adormit cu capul pe pieptul lui, dar somnul mi-a fost agitat. Dimineața m-am trezit devreme și am găsit-o pe soacra mea în bucătărie, făcând cafea.

— Ioana, vino puțin.

M-am așezat la masă și ea m-a privit lung.

— Știi… când eram tânără ca tine, mă gândeam că dacă o să fiu mereu aranjată și o să fac totul perfect pentru familie, o să fiu iubită și apreciată. Dar nu asta contează. Contează să fii sinceră cu tine și cu cei din jur.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că mi-e frică să fiu altfel decât ceea ce așteaptă toți de la mine.

— Mamă Maria… dacă nu mai pot? Dacă nu mai vreau să fiu doar o poză frumoasă?

Ea mi-a luat mâna peste masă:

— Atunci începe cu ceva mic. Fii tu însăți măcar o zi. Vezi ce se întâmplă.

În zilele care au urmat am încercat să fiu altfel: am ieșit la plimbare fără machiaj, am citit o carte în parc, am vorbit cu Vlad despre visele mele din copilărie. Alina m-a privit ciudat când i-am spus că nu vin la salonul de unghii.

— Ce-i cu tine? Te-ai certat cu Vlad?

— Nu… doar încerc să mă regăsesc puțin.

A dat din umeri:

— Fiecare cu nebuniile ei…

Dar ceva s-a schimbat între noi. Nu ne mai simțeam ca două oglinzi care reflectă același gol. Poate că niciuna dintre noi nu era fericită cu adevărat.

Într-o seară am găsit-o pe Alina plângând pe balcon.

— Ce s-a întâmplat?

— Radu… nu mă mai vede deloc. Zice că sunt mereu ocupată cu prostiile mele.

Am stat lângă ea fără să spun nimic. Pentru prima dată am simțit că suntem surori prin suferință, nu doar prin alianță.

Acum mă uit înapoi la acea petrecere și mă întreb: câte familii trăiesc așa? Câte femei se pierd printre aparențe doar ca să fie acceptate? Oare cât timp ne trebuie să ne dăm seama că fericirea nu stă într-o manichiură perfectă?

Poate că adevărata frumusețe începe atunci când îndrăznim să fim noi înșine. Voi ce credeți? Cât de mult contează aparențele în viața voastră?