„De ce nu mă asculți? Îți otrăvește mintea împotriva mea!”

Vântul urla afară, zguduind ferestrele în timp ce stăteam în sufrageria slab luminată, singurul sunet fiind ticăitul ceasului de pe perete. Fiul meu, Andrei, dormea sus, fericit și neștiutor de tumultul care ne-a cuprins viețile. Eram doar noi doi acum, încercând să adunăm bucățile a ceea ce fusese odată o familie fericită.

Totul a început cu câteva luni în urmă când soțul meu, Mihai, a început să vină târziu acasă de la serviciu. Avea mereu o scuză—o ședință s-a prelungit, traficul a fost groaznic sau trebuia să ajute un coleg cu un proiect. Voiam să-l cred, dar aveam un sentiment persistent că ceva nu era în regulă.

Apoi a venit ziua când nu a mai venit deloc acasă. I-am sunat telefonul în repetate rânduri, dar intra direct la mesageria vocală. Panica s-a instalat pe măsură ce îmi imaginam ce e mai rău. Dar abia a doua zi dimineață am primit un mesaj care mi-a spulberat lumea: „Îmi pare rău, dar nu mă voi mai întoarce. Am găsit pe altcineva.”

Cuvintele au fost ca un pumnal în inimă. Cum a putut să ne facă asta? Lui Andrei? Am petrecut zile întregi într-o ceață de necredință și furie, încercând să înțeleg totul. Dar adânc în suflet știam adevărul—îl pierdusem cu mult înainte să plece fizic.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, am încercat să creez un sentiment de normalitate pentru Andrei. Am stabilit noi rutine și tradiții, dar mereu exista un gol care persista în casa noastră. Absența lui Mihai era un memento constant al ceea ce pierdusem.

Apoi a venit telefonul care avea să schimbe din nou totul. Era Mihai, vocea lui plină de urgență și disperare. „Trebuie să semnezi totul pe numele meu,” implora el. „De ce nu mă asculți? Îți otrăvește mintea împotriva mea!”

Am fost surprinsă de cuvintele lui. Cine era „ea”? Și de ce aș semna totul pe numele lui? Nu avea niciun sens. Dar pe măsură ce continua să vorbească, a devenit clar că era sub influența altcuiva—cineva care l-a convins că eu sunt dușmanul.

În ciuda încercărilor mele de a-l face să înțeleagă, Mihai a refuzat să asculte. Era convins că încerc să-i distrug viața și nimic din ceea ce spuneam nu-i putea schimba părerea. Era ca și cum devenise un străin peste noapte, cineva pe care nu-l mai recunoșteam.

Pe măsură ce zilele treceau, am realizat că nu puteam face nimic pentru a-l aduce înapoi. Bărbatul pe care l-am iubit odată dispăruse, înlocuit de cineva care mă vedea ca pe un adversar mai degrabă decât ca pe un partener. A fost o realizare dureroasă, dar una pe care trebuia să o accept.

Acum, în timp ce stau singură în sufragerie, povara tuturor acestor lucruri apăsând asupra mea, știu că povestea noastră nu are un final fericit. Dar pentru binele lui Andrei, trebuie să merg mai departe, chiar dacă asta înseamnă să o fac fără Mihai alături de noi.