Cuibul gol și inima plină: O toamnă a redescoperirii

— Ilie, ai văzut unde mi-am pus ochelarii? Am strigat din bucătărie, dar răspunsul s-a lăsat așteptat. De când copiii au plecat la casele lor, casa noastră din marginea Ploieștiului părea prea mare, prea tăcută. Mă uitam la masa rotundă din lemn masiv, unde altădată se înghesuiau farfurii, râsete și povești. Acum, doar două cești de cafea și o scrumieră cu mucuri de țigară.

Ilie a intrat în cameră cu pași grei, trăgând după el un halat vechi. — Nu știu, Maria. Poate i-ai lăsat la televizor. Vocea lui era obosită, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o povară. M-am uitat la el și mi-am dat seama că nu-l mai văzusem zâmbind de mult timp.

— Ți-e dor de ei? am întrebat încet, aproape șoptit.

A oftat adânc. — Nu știu dacă mi-e dor sau dacă mă simt gol pe dinăuntru. Parcă nu mai avem niciun rost aici.

M-am așezat lângă el pe canapea. Tăcerea dintre noi era apăsătoare, ca o plapumă grea pe care nu reușeam să o dăm jos. De când plecase Andreea la Cluj și Radu la București, fiecare zi semăna cu cealaltă: cafea, piață, televizor, câteva vorbe aruncate la întâmplare.

Într-o seară ploioasă de octombrie, am izbucnit. — Ilie, nu mai pot! Nu vreau să trăiesc așa, ca două umbre care se evită prin casă! Unde am dispărut noi?

El s-a uitat la mine cu ochii umeziți. — Poate că ne-am pierdut când am început să trăim doar pentru ei. Poate că am uitat cine suntem.

Am plâns amândoi atunci, fără rușine. Era prima dată după mult timp când ne țineam de mână fără să ne grăbim undeva sau să ne gândim la altcineva.

A doua zi dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o hârtie mototolită: „Maria, vrei să mergem la teatru sâmbătă?” Am zâmbit larg. Nu mai fusesem la teatru de ani buni. Am acceptat fără să clipesc.

Seara aceea a fost începutul unei schimbări. Am râs la o comedie proastă, am mâncat covrigi calzi pe bancă în parc și am vorbit despre visele noastre din tinerețe. Ilie mi-a spus că ar vrea să picteze din nou, iar eu i-am mărturisit că mi-e dor să cânt la pian.

— Știi ce? Hai să încercăm! Ce avem de pierdut? am spus eu.

Așa am început să ne umplem zilele cu mici bucurii: Ilie picta în foi vechi de ziar, eu scoteam praful de pe pianul din sufragerie. Ne-am înscris la un club de pensionari din cartier; acolo am cunoscut-o pe tanti Viorica, care făcea glume cu haz despre bătrânețe, și pe nea Sandu, care ne-a invitat la pescuit pe lacul Băneasa.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, Andreea m-a sunat plângând: — Mamă, nu mă descurc cu facultatea! Mi-e dor de casă!

Am simțit un nod în gât. — Știu, draga mea… Dar trebuie să înveți să fii puternică. Și noi învățăm acum să fim puternici fără voi.

După ce am închis telefonul, Ilie m-a privit îngrijorat. — Oare suntem egoiști că încercăm să fim fericiți fără ei?

— Nu cred. Cred că le dăm un exemplu: că viața nu se termină când pleacă copiii. Că putem găsi sens chiar și atunci când totul pare pierdut.

Au urmat luni cu suișuri și coborâșuri. Uneori ne certam din nimic: cine a uitat lumina aprinsă, cine nu a spălat vasele. Alteori râdeam ca doi adolescenți scăpați de sub supraveghere. Ne-am făcut prieteni noi, am mers în excursii cu autocarul la Sinaia și Brașov, am dansat la petreceri de pensionari până ne dureau picioarele.

Într-o seară de vară, stând pe terasă cu un pahar de vin ieftin în mână, Ilie mi-a spus: — Maria, cred că abia acum învățăm să trăim cu adevărat.

L-am privit lung și mi-am dat seama cât de mult îl iubesc încă, după atâția ani de căsnicie și sacrificii. — Poate că toamna vieții nu e despre sfârșituri, ci despre începuturi noi.

Când Andreea și Radu au venit acasă de Crăciun, au găsit o casă plină de râsete și muzică. — Ce s-a întâmplat cu voi? a întrebat Radu zâmbind.

— Ne-am regăsit, i-am răspuns simplu.

Acum știu că viața nu se termină odată cu plecarea copiilor. Poate chiar atunci începe cu adevărat. Dar oare câți dintre noi au curajul să-și dea voie să fie fericiți din nou?