Bunica Stă Singură în Casa Rece, Bântuită de Vorbele Fiicei: „Nu Mai Ești de Folos”
— Nu mai ești de folos, mamă. Ai auzit? Nu mai ești!
Cuvintele Anei au căzut ca un trăsnet peste mine, în mijlocul bucătăriei reci. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, aburul se ridica leneș, dar nu reușea să încălzească nici aerul, nici sufletul meu. Ana stătea în picioare, cu paltonul pe ea, pregătită să plece. Ochii ei erau reci, ca și casa asta care s-a golit de râsete de când copiii au crescut și-au plecat.
— Ana, nu înțeleg… De ce spui asta? am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Pentru că nu faci decât să ne ții pe loc. Nu vrei să vinzi casa, nu vrei să vii la oraș. Ții cu dinții de niște amintiri care nu ne ajută cu nimic. Eu nu mai pot, mamă! Nu mai pot să vin la fiecare sfârșit de săptămână să-ți aduc lemne sau medicamente. Am și eu viața mea!
Ușa s-a trântit după ea și liniștea s-a așternut ca o pătură grea peste tot. Am rămas singură, cu privirea pierdută spre geamul aburit. Afară, curtea era pustie, iar vântul bătea printre crengile goale ale nucului bătrân. M-am ridicat încet și am tras șalul mai strâns pe umeri. M-am dus să pun câteva lemne pe foc, dar soba abia mai pâlpâia. Parcă nici focul nu mai avea chef să ardă.
Mi-am amintit de vremurile când casa asta era plină: când Ion venea de la câmp cu obrajii roșii și mirosind a fân proaspăt, când copiii alergau prin curte și se certau cine să spele vasele. Acum Ion e sub pământ de zece ani, iar copiii… Ana e la București, mereu ocupată. Radu, băiatul meu cel mic, e în Italia de șapte ani. Nici nu mai știu cum îi sună vocea.
Am încercat să-i sun de Crăciun, dar mereu au altceva de făcut. „Mamă, sunt la muncă”, „Mamă, am o ședință”, „Mamă, vorbim mai târziu”. Și timpul trece…
M-am așezat pe marginea patului și am privit spre icoana din colț. Am început să vorbesc cu Dumnezeu:
— Doamne, unde am greșit? De ce copiii mei nu mă mai vor? Am muncit toată viața pentru ei… Le-am dat tot ce-am avut mai bun. De ce simt că nu mai am niciun rost?
Noaptea a venit repede peste sat. Am aprins lampa cu gaz și m-am uitat la pozele vechi: Ana la serbare, Radu la botez, eu și Ion la nuntă. Am plâns încet, să nu mă audă nimeni.
A doua zi dimineață, m-a trezit frigul. Am încercat să mă ridic din pat, dar genunchii mă dureau rău. Am tras perdeaua și am văzut-o pe vecina Ileana venind spre poartă.
— Mătușă Mario, ești bine? Te-am văzut ieri supărată…
— Sunt bine, Ileano… Ce să fie? Copiii au treabă la oraș.
— Hai la mine la cafea! Nu te lăsa doborâtă. Știi că și fata mea mi-a zis să mă mut la ea în Cluj? Dar eu nu pot lăsa casa asta…
Am zâmbit amar. Parcă toate mamele bătrâne din sat trăiau aceeași poveste: copiii plecați, casele goale, sufletele pline de dor.
În zilele următoare am încercat să-mi găsesc rostul: am măturat curtea, am hrănit găinile rămase, am făcut pâine. Dar liniștea era apăsătoare. Seara mă uitam la televizor doar ca să aud voci omenești.
Într-o duminică a venit preotul satului:
— Mario, te văd tot mai tristă. Să știi că Dumnezeu nu te uită.
— Părinte, dar copiii mei m-au uitat…
— Nu cred asta. Poate le e greu și lor. Dar tu trebuie să le arăți că ai nevoie de ei nu doar pentru ajutor, ci pentru dragoste.
Am oftat adânc. Cum să le spun că mi-e dor? Când îi sun simt că îi deranjez… Când vin acasă par grăbiți să plece.
Într-o seară am primit un telefon neașteptat de la Radu:
— Mamă… îmi pare rău că nu te-am sunat mai des. Dar mi-e greu aici… Mi-e dor de casă.
Am simțit cum mi se rupe inima:
— Și mie mi-e dor de tine, Radule… Casa e goală fără voi.
A tăcut o clipă:
— Poate vin acasă la vară. Să stăm împreună.
Am plâns după ce am închis telefonul. Poate nu sunt chiar atât de inutilă… Poate încă mai contez pentru cineva.
Dar vorbele Anei încă mă bântuie: „Nu mai ești de folos.” Oare chiar așa este? Oare bătrânii chiar devin poveri pentru copiii lor? Sau uităm prea ușor cât au făcut pentru noi?
Uneori mă întreb: dacă aș fi fost altfel ca mamă, ar fi fost altfel și copiii mei? Sau lumea s-a schimbat prea mult ca să ne mai găsim locul?
Poate că nu mai pot face tot ce făceam odinioară, dar inima mea încă bate pentru ei. Oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca mine? Ce putem face ca să nu ne simțim uitați?