„Găsește-ți un Job și Nu Mai Visa,” a Insistat Tatăl Meu Vitreg

Stăteam la masa din bucătărie, privind la pagina goală din fața mea. Mintea îmi era plină de idei pentru următorul meu proiect artistic, dar nu mă puteam concentra. Mihai, tatăl meu vitreg, tocmai ieșise din cameră după încă una dintre lecțiile sale. Cuvintele lui îmi răsunau în cap: „Găsește-ți un job și nu mai visa.”

Mihai era în viața mea de cinci ani, de când s-a căsătorit cu mama. Era un om practic, mereu vorbind despre importanța muncii asidue și a independenței financiare. Știam că intențiile lui erau bune, dar presiunea constantă era sufocantă.

„Ai 24 de ani acum, Andreea,” spusese el mai devreme, cu o voce fermă. „E timpul să nu te mai bazezi pe mama ta și pe mine. Trebuie să-ți găsești un job adevărat și să începi să te întreții singură.”

Voiam să țip. Nu înțelegea că arta era pasiunea mea? Că încercam să-mi construiesc o carieră făcând ceea ce iubesc? Dar pentru el, arta era doar un hobby, ceva care nu ar plăti facturile.

Am împins caietul de schițe deoparte și m-am ridicat, plimbându-mă prin bucătăria mică. Mama era la serviciu și știam că nu va fi acasă pentru câteva ore. Întotdeauna încerca să medieze între mine și Mihai, dar era epuizant și pentru ea.

Am decis să ies la o plimbare pentru a-mi limpezi mintea. Aerul proaspăt de toamnă mi-a umplut plămânii când am ieșit afară. Frunzele foșneau sub picioarele mele în timp ce mă plimbam prin cartier, pierdută în gânduri.

Pe măsură ce mergeam, nu puteam să nu mă gândesc cât de diferite erau lucrurile înainte ca Mihai să intre în viețile noastre. Mama întotdeauna mi-a susținut visele, încurajându-mă să urmez școala de artă și să-mi urmez pasiunea. Dar acum, sub influența lui Mihai, părea mai preocupată de stabilitatea mea financiară decât de fericirea mea.

M-am trezit în parcul local, unde mergeam adesea să desenez. M-am așezat pe o bancă și mi-am scos caietul de schițe, încercând să mă pierd în confortul familiar al desenului. Dar cuvintele lui Mihai continuau să mă deranjeze, făcând imposibil să mă concentrez.

„Găsește-ți un job și nu mai visa.” Era ca și cum nu ar fi crezut deloc în mine.

Știam că trebuie să găsesc o modalitate de a mă întreține, dar gândul de a renunța la visele mele era insuportabil. Muncisem atât de mult ca să ajung unde eram și nu eram pregătită să renunț la tot.

Pe măsură ce soarele începea să apună, m-am întors acasă, simțindu-mă mai conflictuală ca niciodată. Când am intrat pe ușă, Mihai stătea în sufragerie, uitându-se la televizor. S-a uitat la mine când am intrat.

„Te-ai gândit la ce ți-am spus?” a întrebat el, tonul fiind acum mai blând.

Am dat din cap, neavând încredere că pot vorbi fără să devin emoțională.

„Andreea,” a continuat el, „doar vreau ce e mai bine pentru tine. E greu acolo afară și trebuie să fii pregătită.”

Știam că avea dreptate într-un fel. Lumea era dură și a trăi din artă nu era ușor. Dar lipsa lui de credință în mine durea mai mult decât orice altceva.

„O să-mi dau seama,” am spus în cele din urmă, vocea abia fiind o șoaptă.

A dat din cap, întorcându-se la televizor. Conversația s-a terminat pentru moment, dar tensiunea plutea încă în aer.

Când m-am îndreptat spre camera mea, am realizat că asta nu va avea un final fericit. Mihai nu va înțelege niciodată visele mele și mereu voi simți că îl dezamăgesc. Dar în ciuda presiunii și îndoielilor, știam că trebuie să continui să lupt. Visele mele meritau lupta, chiar dacă asta însemna să o fac singură.