Trei lucruri pe plajă – Povestea Anei între familie și libertate

— Ana, nu mai pleca! strigă mama, cu vocea spartă de plâns, în timp ce eu îmi trăgeam geaca peste umeri și mă uitam pentru ultima oară la holul îngust, tapetat cu poze vechi de familie. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca o amenințare. În geantă aveam doar trei lucruri: jurnalul meu, o fotografie cu tata și un pulover vechi de la bunica. Atât. Restul era prea greu de dus.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să nu mai poți respira în propria casă. Să simți că fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare gest e o judecată sau o așteptare pe care nu poți s-o împlinești. Tata murise cu doi ani în urmă, iar de atunci, mama se agățase de mine ca de un colac de salvare. Fratele meu, Radu, plecase la București, iar eu rămăsesem singura ei ancoră. Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu doar fiica perfectă, sacrificată pentru liniștea altora.

— Ana, dacă pleci acum, să nu te mai întorci! a urlat mama, iar cuvintele ei au tăiat aerul ca un cuțit. Am închis ușa încet, fără să mă uit înapoi. Pe stradă mirosea a asfalt ud și a libertate amară.

Am ajuns la gară cu inima bubuind în piept. În trenul spre Constanța, am stat cu fruntea lipită de geam, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam vinovată, egoistă, dar și ușurată. Îmi repetam în minte: „Ai dreptul să trăiești și pentru tine.” Dar vocea mamei răsuna mereu: „Cum poți să mă lași singură?”

Pe plajă, vântul îmi biciuia obrajii. Marea era gri și furioasă, exact ca sufletul meu. M-am așezat pe nisipul rece și am scos jurnalul. Am început să scriu:

„Nu știu cine sunt fără voi. Nu știu dacă merit să fiu fericită. Dar azi vreau să încerc.”

În primele zile am dormit într-o pensiune ieftină, cu pereți subțiri și miros de mucegai. Am lucrat la o terasă, spălând pahare și ascultând poveștile altora. Proprietara, doamna Lidia, o femeie trecută prin multe, m-a privit lung într-o seară:

— Fugi de cineva sau de tine însăți?

Am zâmbit amar:

— De amândouă, cred.

— Să nu uiți că marea nu spală tot. Ce aduci cu tine rămâne, până te hotărăști să-l lași jos.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. În fiecare dimineață, mă plimbam pe mal, încercând să-mi găsesc curajul să mă iert. Îmi era dor de mama, dar și de liniștea pe care nu o avusesem niciodată acasă. Îmi era dor de tata, de felul în care mă făcea să râd când totul părea pierdut. Dar cel mai tare mă durea gândul că poate nu voi fi niciodată destul de puternică să-mi trăiesc viața după propriile reguli.

Într-o seară, Radu m-a sunat. Vocea lui era obosită, dar caldă:

— Ana, mama e distrusă. Nu vorbește cu nimeni. De ce ai plecat așa?

— Pentru că nu mai puteam, Radu. Nu mai pot să fiu tot ce vrea ea. Nu pot să trăiesc doar pentru alții.

— Și eu am fugit, dar nu m-am simțit niciodată liber. Poate că ar trebui să vorbim toți trei. Să ne spunem adevărul.

Am plâns după ce am închis. Poate că fuga mea nu era soluția. Poate că trebuia să învăț să spun „nu” fără să plec. Dar cum să faci asta când toată viața ai fost crescut să pui pe alții pe primul loc?

Într-o dimineață, am găsit pe plajă o scoică spartă. Am ținut-o în palmă și mi-am dat seama că eram la fel: frântă, dar încă frumoasă. Am decis să mă întorc acasă. Nu pentru că mama avea nevoie de mine, ci pentru că eu aveam nevoie să-mi spun povestea, să pun limite, să cer iertare și să iert.

Când am intrat pe ușă, mama stătea la masă, cu ochii roșii de plâns. Nu a spus nimic. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna:

— Mamă, nu pot să fiu tot ce vrei tu. Dar pot să fiu eu. Și sper că într-o zi vei înțelege.

A plâns mult. Am plâns amândouă. Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Dar am început să vorbim. Să ne spunem adevărurile dureroase. Să ne cerem iertare pentru tot ce nu am putut fi una pentru cealaltă.

Acum, când privesc fotografia cu tata și scriu aceste rânduri, mă întreb: Oare câți dintre noi trăim viețile altora, din frică sau vinovăție? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „ajunge” și să alegem pentru noi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați avea curajul să plecați sau ați rămâne să luptați pentru voi în mijlocul furtunii?