„Promisiuni” Cadouri de ziua mamei, dar asta era tot ce putea aștepta

Crescând, Lia simțea mereu că este un pas îndepărtat de ceea ce percepea ca fiind o dinamică ‘normală’ a familiei. Primele ei amintiri nu erau despre mama ei, Victoria, care o învelea noaptea sau îi citea povești la culcare, ci despre bunicii ei, Rodica și Ion, care au preluat rolul de îngrijitori principali. Victoria era o figură mai mult absentă decât prezentă, cariera ei în dreptul corporativ consumându-i majoritatea timpului și energiei.

Bunicii Liei și-au făcut tot posibilul să-i ofere dragoste și stabilitate. Rodica, cu râsul ei cald și molipsitor, petrecea ore în șir învățând-o pe Lia să coacă, bucătăria lor fiind adesea plină de aroma dulce a prăjiturilor și plăcintelor. Ion, un profesor de istorie pensionat, îi povestea Liei despre locuri îndepărtate și evenimente istorice, insuflându-i o dragoste profundă pentru învățare. În ciuda eforturilor lor, Lia adesea stătea în pat noaptea întrebându-se de ce mama ei alege munca în locul ei.

Când Lia a împlinit șase ani, mama ei a decis că Rodica și Ion sunt mai puțin necesari și a angajat o bonă, Beniamin, pentru a se ocupa de nevoile zilnice ale Liei. Beniamin era amabil și atent, dar nu era familie. El venea și pleca ca orice alt job, iar natura tranzacțională a prezenței lui îi amintea Liei doar de abordarea similară a mamei sale față de parentalitate.

Grădinița a venit și a trecut, cu Lia fiind doar un alt chip printre zeci de alți copii. Își făcea prieteni și învăța să socializeze, dar sentimentul de a fi oarecum neancorată o urmărea peste tot. Conversațiile despre familie la mesele rotunde mici adesea o făceau să se simtă alienată și diferită.

Pe măsură ce Lia creștea, modelul continua. Zilele de naștere și sărbătorile erau marcate nu de momente sincere sau întâlniri de familie, ci de cadouri, adesea scumpe și impresionante, dar impersonale. Erau întotdeauna livrate cu un card, același mesaj generic inscripționat în interior: „La mulți ani, Lia. Cu dragoste, Mama.” Cuvântul „dragoste” răsuna în mintea Liei în mod gol, un contrast puternic față de realitatea ei.

Anii au întărit-o pe Lia, confuzia și tristețea inițială despre detașarea mamei ei transformându-se într-un resentiment mocnit. Excela la școală, motivată mai mult de dorința de a fi independentă și de a lăsa în urmă viața actuală decât de orice pasiune pentru subiectele pe care le studia.

Când Lia a împlinit optsprezece ani, a confruntat-o pe Victoria. Era o seară rece, de genul în care fiecare cuvânt dur pare să atârne înghețat în aer. Cuvintele Liei erau măsurate, dar încărcate cu ani de durere acumulată. „De ce?” a întrebat ea simplu. „De ce nu am fost niciodată suficient de bună pentru ca tu să vrei să fii în preajma mea?”

Victoria, întotdeauna avocata, a răspuns compus. „Ți-am oferit totul, Lia. Cele mai bune școli, haine, un acoperiș deasupra capului. M-am asigurat că ai fost îngrijită.”

„Dar niciodată nu te-ai preocupat cu adevărat de mine,” a răspuns Lia, realizarea fiind clară și neclintită.

Conversația s-a încheiat fără o reconciliere dramatică. Lia s-a mutat în curând după aceea, relația ei cu Victoria fiind cordială, dar rece, mai mult ca între cunoștințe îndepărtate decât ca între mamă și fiică.

Ani mai târziu, Lia se găsea adesea reflectând asupra copilăriei ei, mai ales după ce a avut proprii copii. Și-a făcut un jurământ tăcut să fie diferită, să fie prezentă. Totuși, în adâncul sufletului, purta teama de a se transforma în Victoria, moștenirea mamei sale fiind o umbră perpetuă în spatele ei.