Frumusețea Nevăzută: Povestea Anei între Oglinzi și Adevăr

— Ana, iar ai uitat să-ți dai cu ruj! Nu vezi cum arăți? Dacă te vede cineva așa, zici că ești bolnavă!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la mine în oglinda de la dulap, încercând să-mi găsesc chipul printre cearcăne și pistrui. Aveam douăzeci și șapte de ani și încă mă simțeam ca o adolescentă certată pentru că nu mă conformam.

— Lasă, mamă, nu mă duc la bal, mă duc la muncă, am murmurat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu contează! O femeie trebuie să fie mereu aranjată. Așa am fost crescute noi, așa trebuie să fii și tu. Altfel, ce zice lumea?

M-am îmbrăcat în grabă, mi-am tras paltonul peste rochia simplă și am ieșit pe ușă înainte să mai aud ceva. Pe stradă, frigul îmi tăia obrajii, dar gândurile erau mai reci decât vântul de februarie. M-am întrebat de câte ori am făcut lucruri doar pentru că „așa trebuie”, nu pentru că așa simțeam.

La birou, colega mea, Mirela, era deja la a doua cafea și la a treia poveste despre noul ei iubit. Mirela era opusul meu: mereu coafată, cu unghiile făcute și hainele perfect asortate. O admiram și o invidiam în același timp.

— Ana, iar ai venit fără machiaj? Ești prea naturală pentru lumea asta! a râs ea, aruncându-mi un baton de ciocolată.

Am zâmbit forțat. În jurul meu, toate femeile păreau să știe exact cine sunt și ce vor. Eu mă simțeam ca o piesă lipsă dintr-un puzzle care nu se potrivește nicăieri.

Seara, acasă, tata se uita la știri cu volumul dat la maxim. Mama gătea supă de pui și bombănea despre vecina de la trei care „s-a făcut de râs” cu o rochie prea scurtă. Am încercat să le spun că am primit o ofertă de job în Cluj, dar n-au ascultat. Pentru ei, tot ce conta era să fiu „fată bună”, „cuminte”, „frumoasă”.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu, fostul meu prieten. „Mi-e dor de tine. Poate ne vedem?” Am ezitat. Relația noastră se terminase tocmai pentru că nu eram „destul de feminină”, după standardele lui. Dar dorul de validare era mai puternic decât orice logică.

Ne-am întâlnit într-o cafenea aglomerată din centru. Radu era neschimbat: sigur pe el, cu privirea aceea care te face să te simți mică.

— Ana, ai slăbit. Ești bine? Pari obosită…

Am dat din umeri.

— Da, sunt bine. Doar mult de muncă.

— Ar trebui să ai mai multă grijă de tine. O femeie trebuie să strălucească…

M-am simțit ca un obiect expus într-o vitrină. Am plecat devreme, cu un nod în gât și lacrimi în ochi. Pe drum spre casă, m-am oprit la o farmacie și mi-am cumpărat o mască de față și un ruj roșu scump. Poate dacă arătam altfel, m-ar fi iubit mai mult. Poate dacă eram ca Mirela sau ca mama…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am privit în oglindă minute în șir. Cine eram eu? Fata care voia să fie acceptată sau femeia care voia să fie liberă?

A doua zi am decis să merg la psiholog. Nu le-am spus alor mei nimic; ar fi râs sau s-ar fi speriat că „am luat-o razna”. Dar aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judeca după cât de bine îmi stă părul.

— Ana, ce te doare cel mai tare? m-a întrebat doamna psiholog, o femeie blândă cu ochi calzi.

— Că nu sunt niciodată destul… pentru nimeni. Nici pentru mine.

Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată. Am scos la suprafață toate frustrările adunate din copilărie: comparațiile cu verișoara mai frumoasă, glumele răutăcioase ale băieților din liceu, criticile mamei și indiferența tatălui.

Ședințele au devenit refugiul meu. Am început să citesc despre feminitate, despre standarde toxice și despre cât de mult ne rănesc așteptările celorlalți. Am cunoscut-o pe Irina la grupul de terapie — o femeie trecută printr-un divorț dureros care mi-a spus: „Frumusețea nu e ce vezi în oglindă, ci ce simți când ești singură cu tine.”

Am început să fac lucruri pentru mine: am mers la dansuri populare, am pictat icoane cu mătușa mea din sat și am adoptat un motan negru pe care l-am numit Norocel. Încet-încet, am simțit că respir alt aer.

Mama însă nu s-a schimbat deloc.

— Ce-i cu tine? De ce nu te mai machiezi? De ce nu-ți găsești un băiat serios?

— Pentru că vreau să fiu fericită așa cum sunt eu, nu cum vrei tu sau altcineva.

A izbucnit în plâns.

— Eu doar vreau binele tău! Nu vreau să suferi ca mine!

Atunci am înțeles: mama nu mă critica din răutate, ci din frică — frica ei de a nu fi respinsă de lume se transferase asupra mea.

Au trecut luni bune până când am avut curajul să mă uit din nou în oglindă fără să-mi caut defecte. Am început să mă plac așa cum sunt: cu pistruii mei, cu ochii obosiți după nopți de citit și cu zâmbetul meu stângaci.

Într-o duminică dimineață, am ieșit la piață fără machiaj și fără haine speciale. O bătrânică mi-a zâmbit larg:

— Ce fată frumoasă ești! Să nu-ți fie rușine niciodată cu tine!

Am simțit cum mi se umple sufletul de lumină.

Acum știu că frumusețea nu e despre ruj sau rochii scumpe. E despre liniștea pe care o simți când te accepți pe tine însăți.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți străine doar ca să fim pe placul altora? Câte dintre noi uităm să ne iubim pentru ceea ce suntem cu adevărat?