„Fiică, de ce rămâi cu el? Nu e prea târziu să pleci”

În urmă cu cincisprezece ani, doamna Popescu nu putea fi mai fericită cu alegerea fiicei sale, Ana, în materie de partener. Ana fusese mereu lumina ochilor ei, o tânără strălucită și ambițioasă care tocmai absolvise facultatea de drept. Când Ana l-a prezentat pe iubitul ei, Andrei, familiei, doamna Popescu era în culmea fericirii. Andrei era un muzician talentat, cântând la chitară într-o trupă locală care câștiga popularitate. Era fermecător, cu o inimă bună și părea să o adore pe Ana.

„E o comoară!” le spunea doamna Popescu prietenelor ei la cafea. „Are o inimă atât de bună și este atât de talentat. Sunt atât de bucuroasă că Ana a găsit pe cineva care o apreciază.”

Relația dintre Ana și Andrei a înflorit rapid. S-au mutat împreună, iar Ana a susținut visurile lui Andrei de a reuși în industria muzicală, în timp ce ea muncea din greu la o firmă de avocatură prestigioasă. Erau cuplul perfect, sau cel puțin așa părea.

Pe măsură ce anii au trecut, lucrurile au început să se schimbe. Trupa lui Andrei întâmpina dificultăți în a se afirma, iar presiunea financiară a început să-și spună cuvântul. Ana devenise acum principalul susținător financiar, lucrând ore lungi pentru a-i întreține pe amândoi. Andrei, odată plin de visuri și ambiție, devenea din ce în ce mai descurajat și retras.

Doamna Popescu a observat schimbarea la fiica ei. Ana părea obosită tot timpul, scânteia din ochii ei fiind stinsă de povara responsabilității. A încercat să vorbească cu Ana despre asta, dar Ana mereu minimaliza situația, insistând că totul era în regulă.

„Mamă, Andrei doar are nevoie de timp,” spunea Ana. „Trece printr-o perioadă dificilă.”

Dar doamna Popescu nu era convinsă. Vedea cât de mult sacrifica Ana pentru Andrei și asta o îngrijora. Îi era dor de tânăra vibrantă care fusese odată atât de plină de viață și ambiție.

Într-o seară, în timp ce stăteau împreună pe verandă, doamna Popescu a decis să-și exprime îngrijorările.

„Ana, draga mea,” a început ea blând, „știu că îl iubești pe Andrei, dar nu pot să nu mă îngrijorez pentru tine. Muncești atât de mult și el nu pare să-și aducă contribuția.”

Ana a oftat, privind apusul. „Știu, mamă. Dar îl iubesc. Nu pot să-l las când îi este greu.”

„Dar tu?” a insistat doamna Popescu. „Ai renunțat la atât de multe pentru el. Cariera ta, fericirea ta… Este asta cu adevărat ceea ce vrei?”

Ana nu a răspuns imediat. Știa că mama ei avea dreptate, dar gândul de a-l părăsi pe Andrei părea ca și cum ar renunța la tot ceea ce construiseră împreună.

Pe măsură ce lunile treceau, lucrurile s-au înrăutățit. Consumul de alcool al lui Andrei devenea mai frecvent și temperamentul său izbucnea mai des decât ar fi trebuit. Ana se simțea ca și cum ar merge pe coji de ouă în jurul lui, încercând să evite declanșarea unei alte certuri.

Într-o noapte, după o ceartă deosebit de aprinsă, Ana s-a trezit stând singură în dormitorul lor, cu lacrimi curgându-i pe față. Și-a dat seama că se pierduse undeva pe drum, îngropată sub povara încercării de a ține totul împreună.

Cuvintele doamnei Popescu îi răsunau în minte: „Este asta cu adevărat ceea ce vrei?”

Ana știa că trebuia să facă o alegere. Nu era ușor, dar în cele din urmă a înțeles că rămânând cu Andrei nu ajuta pe niciunul dintre ei. Era timpul să plece și să se regăsească.

A doua dimineață, cu inima grea dar cu o hotărâre nou găsită, Ana și-a făcut bagajele și a părăsit apartamentul pe care îl împărțise cu Andrei atâția ani. Nu era finalul pe care îl sperase când s-au îndrăgostit prima dată, dar era începutul unui nou capitol pentru ea.