Când am încetat să mai răspund la telefon: Povestea unei femei care a învățat să spună „nu”

— Viorica, vino repede, s-a spart țeava la baie! — vocea fiicei mele, Irina, răsuna disperată prin telefon. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna pentru ceva. Nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. Am privit telefonul, mâna îmi tremura ușor. În oglindă, chipul meu părea obosit, tras. M-am ridicat mecanic, ca de fiecare dată în ultimii douăzeci de ani. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit pe ușă, lăsând micul dejun neatins.

Așa a fost mereu: eu eram cea care rezolva totul. Pentru copii, pentru soț, pentru părinți, pentru vecini. Dacă cineva avea nevoie de ceva — o ciorbă caldă, un drum la farmacie, un copil luat de la grădiniță — eu eram acolo. Nici nu mai știam când am început să fiu „gospodina de serviciu”, dar știam sigur că nu mai știam cine sunt eu fără toate aceste treburi.

Soțul meu, Doru, era mereu ocupat cu serviciul. „Lasă că tu ai timp”, îmi spunea când îl rugam să mă ajute cu ceva prin casă. Irina și fratele ei, Radu, au crescut cu ideea că mama e mereu acolo, gata să rezolve orice problemă. Mama mea mă suna zilnic: „Viorica, vino să-mi schimbi pansamentul”, „Viorica, du-mă la piață”. Niciodată nu spuneam nu. Mi-era teamă că dacă refuz, nu voi mai fi iubită sau apreciată.

Într-o zi de toamnă, când vântul bătea tare și frunzele se roteau haotic pe trotuar, am simțit că nu mai pot. Tocmai mă întorsesem de la mama, obosită după o zi lungă în care făcusem cumpărături pentru toată lumea. Am intrat în casă și am găsit-o pe Irina pe canapea, cu telefonul în mână.

— Mamă, ai adus lapte? — m-a întrebat fără să ridice ochii.

— Nu… Am uitat — am spus încet.

— Of, mamă! Ce greu e să faci un lucru simplu! — a bombănit ea.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am mers în dormitor și am plâns în pernă ca un copil. Nu pentru lapte, ci pentru toate momentele în care am fost invizibilă în propria mea viață.

A doua zi dimineață, telefonul a început să sune devreme. Era mama. Am privit ecranul și pentru prima dată… nu am răspuns. Am simțit o vinovăție uriașă, dar și o liniște ciudată. Am lăsat telefonul pe masă și m-am așezat la masă cu o ceașcă de ceai fierbinte. Am stat acolo mult timp, ascultând liniștea casei goale.

În zilele următoare am continuat să nu răspund la fiecare apel. Irina a venit acasă supărată:

— Mamă, de ce nu răspunzi? Aveam nevoie de tine!

— Irina, ai 29 de ani. Poți merge singură la farmacie — i-am spus calm.

A izbucnit:

— Dar tu mereu ai fost acolo! De ce te schimbi acum?

— Pentru că simt că mă pierd pe mine însămi — i-am răspuns cu voce tremurată.

Doru s-a uitat la mine mirat când i-am spus că nu mai pot face totul singură:

— Ce-i cu tine? Nu ești bolnavă?

— Nu sunt bolnavă. Sunt doar obosită să fiu mereu ultima pe lista mea.

Au urmat zile tensionate. Mama s-a supărat că nu am venit imediat când m-a chemat. Radu mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești bine”. Nimeni nu părea să înțeleagă că și eu am nevoie de timp pentru mine.

Am început să ies la plimbare singură prin parc. Să citesc o carte fără să fiu întreruptă. Să gătesc doar pentru mine. La început mă simțeam vinovată, dar apoi am început să simt o bucurie nouă: libertatea de a-mi aparține mie însămi.

Într-o seară, Irina a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… îmi pare rău că am fost egoistă. Nici nu mi-am dat seama cât te-am împovărat.

Am îmbrățișat-o strâns:

— Și eu îmi pare rău că nu am știut să spun „nu” mai devreme.

Doru a început să mă ajute mai mult prin casă. Mama a învățat să ceară ajutor și altora. Radu m-a sunat și mi-a spus că mă admir pentru curajul meu.

Acum, la 59 de ani, știu ce înseamnă să ai timp doar pentru tine. Să mănânci încet, să asculți liniștea sau muzica preferată fără grabă. Să ieși din casă doar pentru tine.

M-am întrebat adesea: oare câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi uităm să ne punem pe primul loc? Poate e timpul ca fiecare dintre noi să-și asculte inima și să-și acorde dreptul la odihnă și bucurie.

Oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Și cine suntem noi atunci când nu mai suntem „de serviciu” pentru ceilalți?