„Bunica ți-a lăsat casa, acum e rândul tău să ai grijă de ea”: Spune mama

Într-o seară răcoroasă de toamnă, Carolina a primit un apel de la mama ei, Victoria. Tonul vocii mamei sale era un amestec de oboseală și hotărâre. „Carolina, trebuie să vorbim despre bunica Alina,” a spus ea, cuvintele încărcate de îngrijorare.

Carolina a simțit cum i se formează un nod în stomac. Știa că această conversație era inevitabilă. Bunica Alina, cândva vibrantă și extrem de independentă, se lupta în ultima vreme cu sănătatea ei. Memoria îi scădea, iar mișcările ei erau mai lente, mai deliberate.

„Mamă, ce se întâmplă? E bine bunica?” a întrebat Carolina, încercând să-și păstreze vocea stabilă.

„Nu se simte bine, draga mea. Dr. Haralamb m-a sunat în această dimineață. Este îngrijorat că locuiește singură. Devine nesigur,” a explicat Victoria, vocea ei crăpând ușor.

Mintea Carolinei alerga. Casa bunicii Alina era o structură veche și cochetă, situată în suburbii din Ploiești. Era casa unde Carolina își petrecuse nenumărate veri, făcând prăjituri și ascultând poveștile tinereții bunicii sale. Gândul că bunica ei era în suferință era dureros.

„Ce vom face?” a întrebat Carolina, vocea ei un șoaptă.

„Exact asta,” a făcut o pauză Victoria, respirând adânc. „Casa… Bunica ți-a lăsat-o ție în testament. Ea a vrut să o ai. Și acum, cred că e timpul să preiei tu îngrijirea ei.”

Carolina a tăcut. Responsabilitatea părea imensă. Ea locuia în București, la o distanță de cinci ore de condus de Ploiești. Jobul ei la firma de marketing era solicitant, și viața ei era acolo. Dar casa și bunăstarea bunicii ei erau acum responsabilitatea ei.

„Înțeleg, mamă. O să găsesc o soluție. Poate putem angaja o asistentă medicală sau găsi un centru de îngrijire bun,” a sugerat Carolina, sperând la un sprijin.

Victoria a oftat, „Carolina, am discutat asta. Bunica a făcut clar că vrea să rămână în casa ei. Și acum, când casa este legal a ta, chiar cred că trebuie să fii acolo pentru ea.”

Greutatea așteptărilor mamei sale și vinovăția pentru sănătatea în deteriorare a bunicii erau copleșitoare. După o noapte fără somn, Carolina și-a făcut decizia. Se va întoarce în Ploiești și va avea grijă de bunica Alina ea însăși. Părea lucrul corect de făcut, singurul lucru de făcut.

Tranziția a fost dificilă. Carolina se lupta să echilibreze munca de la distanță cu îngrijirea bunicii. Zilele erau lungi, pline de programări la doctor, gestionarea medicamentelor și griji constante. Momentele de luciditate ale bunicii Alina erau rare și, să o vezi cum se degradează, era sfâșietor.

Lunile au trecut, și povara a crescut. Carolina se simțea izolată, viața ei socială era inexistentă. Munca ei suferea, iar relația ei cu prietenul ei, Radu, devenea tensionată. El își dorea să se întoarcă în București, dar ea nu putea să-și părăsească bunica.

Într-o seară, în timp ce Carolina stătea lângă patul bunicii, ținându-i mâna fragilă, bunica Alina i-a privit în ochi și a șoptit, „Îți mulțumesc, draga mea.” Acele cuvinte, pline de dragoste și tristețe, au frânt-o pe Carolina. Lacrimile i-au curs pe față în timp ce și-a dat seama că aceasta era viața ei acum. Nu mai era cale de întoarcere.

Bunica Alina a trecut în liniște într-o noapte de iarnă. Carolina era lângă ea, epuizată și singură. Casa, odată un simbol al căldurii și familiei, părea rece și goală. Carolina și-a îndeplinit promisiunea, dar la ce cost? Cariera ei era în așteptare, relația ei era terminată, și spiritul ei era frânt. Avea casa, dar pierduse mult mai mult.