„Știu că nu am fost o mamă bună. Am venit să-mi văd fiul”: „Nu am mamă” – Băiatul s-a întors și a plecat

Radu avea doar trei ani când tatăl său, Bogdan, a ieșit pe ușă cu un geamantan care părea prea mare pentru a conține doar haine. Aceasta a fost ultima imagine pe care Radu a avut-o despre el – o siluetă în lumina soarelui strălucitor de dimineață, sunetul roților mașinii scrâșnind pe aleea de pietriș în timp ce pleca.

În lunile care au urmat, mama sa, Elena, a luptat să mențină luminile aprinse și cămara plină. Râsul ei, odată melodia casei lor, a pălit în tăcere, înlocuit de ore lungi de îngrijorare și apeluri telefonice șoptite în bucătărie. Într-o dimineață rece de toamnă, Elena l-a așezat pe Radu la masa mică și șubredă din bucătărie. Ochii ei, de obicei vii și plini de povești, erau acum stinși și distanți.

„Radu, mama trebuie să plece pentru o vreme,” a spus ea, vocea ei tremurând. „Bunica Genoveva va avea grijă de tine. Trebuie să găsesc un loc de muncă, dar mă voi întoarce curând. Promit.”

Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, iar săptămânile în luni, conceptul de timp a devenit abstract pentru Radu. Genoveva, o femeie cu o atitudine severă, dar cu mâini blânde, l-a luat sub aripa ei. L-a învățat cum să-și lege pantofii, alfabetul și cum să se spele corect pe dinți. Recitau împreună poezii pentru copii și ea i-a ținut mâna în prima zi de școală. Totuși, în fiecare noapte, Radu privea pe fereastra mică a dormitorului său, sperând să vadă silueta familiară a mamei sale venind pe potecă.

Anii au trecut, iar promisiunile făcute în timpul apelurilor telefonice scurte și întrerupte au devenit la fel de subțiri ca aerul în care erau rostite. Inima tânără a lui Radu, odată plină de speranță, s-a întărit cu fiecare felicitare de ziua lui care ajungea cu săptămâni întârziere, fiecare Crăciun în care spațiul de sub brad rămânea gol, cu excepția cadourilor modeste ale Genovevei.

Până când Radu a împlinit cincisprezece ani, golul lăsat de Elena devenise prea vast pentru a fi umplut. Conversațiile lui cu Genoveva despre mama sa deveniseră rare, adesea sfârșindu-se în certuri care lăsau ambele inimi rănite. Radu excela la școală, poate într-un efort inconștient de a atrage atenția mamei care îl lăsase în urmă.

Apoi, într-o zi obișnuită de marți, pe măsură ce frunzele de toamnă începeau să reflecte culorile apusului, Elena s-a întors. Stătea la aceeași ușă pe care o părăsise cu ani în urmă, ochii ei plini de speranță, un zâmbet nervos jucându-i pe buze.

Radu, acum aproape un bărbat, stătea în prag, expresia lui de necitit. Elena a întins mâna, vocea ei abia un șoaptă, „Radu, știu că nu am fost o mamă bună. Îmi pare foarte rău. Am venit să te văd.”

Răspunsul lui Radu a fost rece, vocea lui fermă, „Nu am mamă.” S-a întors, lăsând-o pe Elena la ușă, mâna ei întinsă tremurând în aerul rece.

Pe măsură ce Radu se îndepărta, finalitatea cuvintelor lui răsuna în holul gol. Genoveva privea din sufragerie, inima ei frângându-se pentru amândoi, nepotul și fiica ei. Întoarcerea Elenei nu a adus reconcilierea la care sperase. În schimb, a marcat o acceptare dureroasă a anilor pierduți, a rănilor prea adânci pentru a fi vindecate și realizarea că unele distanțe, odată create, sunt prea mari pentru a fi traversate.