„De Atunci, Copiii Mă Sună Zilnic Întrebând de Sănătatea Mea”: Dar Nu Pare Sincer. Bănuiesc Că E Vorba de Moștenire

Doamna Maria stătea în fotoliul ei preferat, privind pe fereastra casei sale modeste din suburbii. Frunzele de toamnă cădeau, pictând pământul în nuanțe de portocaliu și roșu. Oftă adânc, gândurile ei zburând către cei trei copii adulți ai săi—Elena, Ana și Mihai. Era ziua ei de naștere, împlinea 75 de ani, și se întreba dacă vreunul dintre ei își va aminti să sune sau să o viziteze.

Maria era pensionară de peste un deceniu. Zilele ei erau pline cu tricotat, citit și plimbări ocazionale prin cartier. Dar astăzi, ca în multe alte zile, simțea un fior de singurătate. Copiii ei aveau viețile lor, ocupați cu munca, familiile și angajamentele sociale. Rareori o vizitau, iar când o făceau, părea mai mult o obligație decât o dorință sinceră de a petrece timp cu ea.

„Îmi amintesc când tatăl lor ne-a părăsit,” gândi Maria, ochii umplându-se de lacrimi. „Am rămas singură să cresc trei copii. Am muncit două slujbe pentru a face rost de bani, am sacrificat propriile vise pentru a mă asigura că au tot ce le trebuie.” Și-a șters o lacrimă și a clătinat din cap. „Și acum, nu pot nici măcar să-și facă timp câteva minute să-și sune mama bătrână.”

Tocmai când era pe punctul de a se ridica să-și facă o ceașcă de ceai, telefonul a sunat. Inima Mariei a tresărit. S-a grăbit să răspundă, sperând că era unul dintre copiii ei.

„Bună, mamă,” se auzi vocea Elenei la celălalt capăt al firului. „Cum te simți astăzi?”

Inima Mariei s-a scufundat puțin. Tonul Elenei era politicos dar distant. „Sunt bine, draga mea,” răspunse ea. „Știi că astăzi e ziua mea de naștere.”

„Oh, da! La mulți ani, mamă,” spuse Elena repede. „Aproape că am uitat. Am fost atât de ocupată cu munca și copiii.”

Maria forță un zâmbet. „E în regulă, draga mea. Înțeleg.”

După câteva minute de conversație banală, Elena închise, promițând că va veni în vizită curând, dar lăsând-o pe Maria cu un sentiment gol. Știa că acea vizită probabil nu va avea loc niciodată.

Mai târziu în acea zi, Ana a sunat. Conversația a fost aproape identică cu cea cu Elena—politicoasă dar detașată. Ana menționase cât de ocupată era cu noul ei loc de muncă și cum își dorea să poată vizita mai des.

Apelul lui Mihai a venit seara. Părea mai sincer dar era la fel de ocupat cu propria viață. A vorbit despre ultima sa călătorie de afaceri și cum plănuia să cumpere o casă nouă.

Când Maria a închis telefonul pentru a treia oară în acea zi, nu putea scutura sentimentul că ceva era în neregulă. Copiii ei nu fuseseră niciodată atât de atenți înainte. Fuseseră întotdeauna prea ocupați pentru a suna regulat, cu atât mai puțin zilnic.

„De ce acum?” se întrebă ea cu voce tare. „De ce sunt brusc atât de interesați de sănătatea mea?”

Răspunsul i-a venit într-un fulger de claritate dureroasă. Nu era grija pentru bunăstarea ei cea care îi determina să sune zilnic; era perspectiva unei moșteniri. Maria economisise cu sârguință de-a lungul anilor, iar casa ei modestă valora o sumă considerabilă.

„Așteaptă să mor,” gândi ea amar. „Doar își țin evidența pentru a vedea cât mai au de așteptat.”

Realizarea a lovit-o ca un trăsnet. Apelurile pe care le primise inițial ca semne de dragoste și grijă acum păreau calcule reci.

Maria și-a petrecut restul zilei de naștere singură, greutatea indiferenței copiilor ei apăsând asupra ei ca o pătură grea. Știa că nu putea schimba sentimentele sau motivațiile lor, dar a hotărât să găsească o oarecare liniște în anii care îi mai rămâneau.

Privind pe fereastră pentru ultima dată înainte de a merge la culcare, Maria șopti pentru sine: „Poate sunt singură, dar nu voi lăsa lăcomia lor să-mi definească ultimele zile.”