„Sunt doar un bancomat?” – Povestea unei mame românce pierdute între sacrificiu și uitare

— Nu mai avem nimic în frigider, mamă! Ai uitat să pui bani luna asta? Vocea Ioanei, fiica mea cea mică, răsună din telefon cu o răceală care mă face să-mi tremure mâinile. Sunt în pauza de la restaurantul din Roma unde spăl vase de dimineața până seara. Mă uit la ceas: e trecut de miezul nopții în România. Mă simt vinovată și obosită.

— Ioana, am trimis ieri. Verifică la bancă, te rog. Poate nu a intrat încă.

— Da’ tu nu înțelegi că avem nevoie ACUM? Mereu găsești scuze!

Închid ochii și încerc să nu plâng. Nu e prima dată când primesc astfel de reproșuri. De douăzeci de ani trimit bani acasă, sacrificând tot ce sunt și tot ce aș fi putut fi. Am plecat din satul nostru din Bacău când fetele aveau 7 și 10 ani. Soțul meu, Dorel, era mai mult absent decât prezent, prins în propriile lui probleme și neputințe. Am crezut că dacă le ofer copiilor mei tot ce le trebuie material, vor crește fericite și mă vor iubi pentru asta.

Dar anii au trecut și distanța s-a transformat într-un zid. Am ratat serbările lor, zilele de naștere, primele iubiri și primele dezamăgiri. Le-am văzut crescând doar prin ecranul telefonului sau din pozele pe care mi le trimitea vecina, tanti Lenuța. Când am revenit acasă după atâta timp, am găsit două tinere străine care mă priveau cu suspiciune și nemulțumire.

— Ce vrei să faci aici? întreabă Andreea, fiica cea mare, într-o seară când încerc să gătesc ciorba lor preferată.

— Să stau cu voi… Să fim din nou o familie.

— Nu mai suntem o familie, mamă. Tu ai ales să pleci. Acum nu mai avem nevoie de tine decât… dacă vrei să ne ajuți cu ratele la apartament.

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice rană fizică. Îmi dau seama că pentru ele am devenit doar un portofel ambulant, un bancomat care trebuie să funcționeze la orice oră. Nu mă mai întreabă dacă sunt bine, dacă mi-e dor sau dacă am nevoie de ceva. Totul se reduce la bani: cât trimit, când trimit, dacă trimit.

Dorel stă retras într-un colț al sufrageriei și nu intervine niciodată. Îl văd cum mă privește cu ochi goi, ca pe o străină care a intrat din greșeală în casa lui. Între noi nu mai există nimic: nici dragoste, nici ură, doar o tăcere apăsătoare.

Într-o zi, mă hotărăsc să vorbesc deschis cu fetele mele. Le chem la masă și le spun:

— Știu că v-am lipsit. Știu că v-am rănit plecând. Dar am făcut totul pentru voi! Am muncit ca să aveți ce vă trebuie…

Andreea oftează și dă ochii peste cap:

— Da, dar ai lipsit când aveam nevoie de tine! Nu poți cumpăra cu bani ce ai pierdut!

Ioana tace, dar lacrimile îi curg pe obraji.

— Poate că nu pot cumpăra dragostea voastră… Dar vreau să încerc să repar ce se mai poate.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă întreb dacă am greșit alegând să plec sau dacă vina e împărțită între noi toți. Mamele din satul meu spun mereu că „așa e viața”, că trebuie să ne sacrificăm pentru copii. Dar ce se întâmplă când sacrificiul devine o povară pe care nimeni nu o mai apreciază?

În zilele următoare încerc să mă apropii de fete: le invit la plimbare prin parc, gătesc împreună cu ele, le ascult poveștile despre serviciu și prieteni. Dar distanța rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă.

Într-o seară, Ioana vine la mine în cameră:

— Mamă… Ți-e greu aici?

O privesc surprinsă.

— Da… Mi-e greu fără voi. Mi-e greu să simt că nu mai sunt mama voastră.

Ea oftează:

— Știi… Când erai plecată, te uram uneori. Dar îmi era și dor de tine. Acum nu știu cum să te iau…

O strâng în brațe și plângem amândouă. Poate că nu voi reuși niciodată să repar tot ce s-a rupt între noi. Poate că sacrificiul meu a fost prea mare sau prea târziu înțeles.

Dar mă întreb: oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare chiar suntem doar niște bancomate pentru copiii noștri? Sau putem găsi drumul înapoi spre sufletul lor?

Voi ce credeți? Se poate vindeca o familie după atâția ani de absență și reproșuri? Sau rămânem prizonieri ai propriilor alegeri?