„Muncă de weekend: Fără odihnă la socri”

Tudor a apreciat întotdeauna conceptul de familie — acea idee călduroasă și reconfortantă că, indiferent unde te-ai afla, există un grup de oameni care te acceptă și te iubesc necondiționat. Totuși, realitatea sa părea să devieze de la acest ideal, mai ales când era vorba de socrii săi, Vasile și Alexandra.

Era o altă seară de vineri, iar Tudor tocmai își încheia o săptămână epuizantă la jobul său din domeniul tehnologiei, în centrul Bucureștiului. Orașul era plin de oameni gata să se arunce în îmbrățișarea weekendului, dar inima lui Tudor se lăsa când își amintea de invitația permanentă de la socrii săi de a-i vizita în casa lor din suburbie.

„Vino, Tudore! Ne-ar plăcea să te vedem pe tine și pe Ana în acest weekend,” îi spusese Alexandra la telefon mai devreme în acea săptămână. Vocea ei era întotdeauna împodobită cu o veselie care părea puțin prea forțată. Tudor știa că „a-l vedea” însemna să-l pună la treabă sub pretextul „ajutorului.”

Ana, soția lui Tudor și fiica iubită a lui Vasile și Alexandra, părea să nu observe impunerea părinților ei asupra lui Tudor. „Sunt doar câteva lucruri mici, Tudore. Tata are nevoie de ajutor în grădină, iar mama vrea să reorganizeze podul. Nu va dura mult,” îi spunea ea, vocea ei fiind un balsam liniștitor care aproape că îl făcea să aștepte cu nerăbdare sarcinile.

Pe măsură ce conduceau spre casa părinților ei sâmbătă dimineața, cerul era albastru limpede, iar Ana vorbea animat despre săptămâna ei. Tudor dădea din cap și zâmbea, dar mintea îi era la lista de treburi care probabil îl aștepta.

La sosire, Vasile îl bătu pe spate pe Tudor cu o vigoare care contrazicea vârsta sa. „Bine te-am găsit, fiule! Am un mic proiect în curtea din spate. M-am gândit că ai putea să mă ajuți.”

„Micul proiect” s-a dovedit a fi o renovare completă a grădinii. Orele treceau pe măsură ce Tudor se găsea săpând plante vechi, așternând sol nou și instalând o fântână mică pe care Alexandra o cumpărase recent, dar nu avea idee cum să o monteze.

Ora prânzului a oferit o scurtă pauză, dar imediat ce terminaseră sandvișurile, Alexandra interveni, „Tudore, ai putea să mă ajuți cu podul după prânz? Sunt niște cutii pe care pur și simplu nu le pot ridica singură.”

Podul era sufocant, iar particulele de praf dansau leneș în razele de lumină care străpungeau ferestrele mici. Cutie după cutie, Tudor ridica și muta, spatele îi durea și tricoul îi era pătat de sudoare.

Spre sfârșitul după-amiezii, Tudor era epuizat. Abia aștepta să se așeze cu o bere rece și poate să se uite la un meci la televizor. Dar în timp ce cobora scările podului, sperând la o pauză, Vasile strigă, „La timp, Tudore! Am nevoie de ajutor cu repararea gardului.”

Cina a fost o afacere liniștită pentru Tudor, corpul îi era obosit și spiritul îi era abătut. Ana și părinții ei râdeau și rememorau vremuri vechi, în timp ce Tudor înțepa mâncarea, simțindu-se mai mult ca un ajutor plătit decât ca un membru al familiei.

Pe drumul de întoarcere acasă în acea noapte, Ana, simțindu-i tăcerea, îi strânse mâna. „Mulțumesc pentru toată ajutorul de azi, iubire. Știi că le place să ne aibă în vizită.”

Tudor zâmbi forțat, dar înăuntru simțea o resentimente în creștere. O iubea pe Ana, dar munca de weekend la părinții ei devenea o povară pe care o dorea. Drumul înapoi a fost liniștit, luminile orașului trecând neclare pe lângă ei, în timp ce Tudor se gândea câte weekenduri în plus va sacrifica pe altarul obligațiilor familiale.

Weekendul următor, când a venit inevitabilul apel de la Alexandra, Tudor i-a dat telefonul Anei și a ieșit pe balcon. Avea nevoie de o pauză, chiar dacă asta însemna să confrunte adevărurile incomode despre familie, dragoste și limite personale.