Cine sunt, de fapt, copiii mei?

— Nu vreau să te superi, Jovana, dar trebuie să spun ce simt. Copiii tăi… nu sunt ca ai Milicăi. Nu sunt „ai noștri” cu adevărat.

Cuvintele soacrei mele, doamna Maria, au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază de duminică, când toată familia era adunată la masă. Am simțit cum mi se taie respirația. Am privit-o pe Ana, fetița mea de șapte ani, care tocmai încerca să-i arate bunicii un desen cu o inimă mare și colorată. Mâna mi s-a încleștat pe cana de ceai, iar privirea mi-a fugit spre soțul meu, Vlad, care a rămas mut, cu ochii în farfurie.

— Mama, ce vrei să spui? a întrebat el, dar vocea îi tremura.

Maria a oftat adânc și a dat din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge o muscă enervantă.

— Milica e fata mea. Ea a făcut totul ca la carte. S-a căsătorit la biserică, a avut copilul repede, totul e clar. La voi… nu știu. Voi ați stat ani de zile împreună fără acte, apoi ați făcut copiii după ce v-ați luat. Nu simt că sunt la fel. Nu simt că sunt ai noștri.

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. M-am ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresie.

— Cum poți să spui asta? Sunt copiii lui Vlad! Sunt nepoții tăi! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Maria s-a uitat la mine cu o privire rece, de parcă eu eram o străină care tocmai îi invadase casa.

— Nu vreau să te jignesc, Jovana. Dar așa simt. Și nu sunt singura care gândește așa. Lumea vorbește.

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De jos se auzea râsul copiilor care se jucau cu mingea. M-am sprijinit de balustradă și am început să plâng în tăcere. Cum putea cineva să spună că Ana și Matei nu sunt „ai noștri”? Ce înseamnă „ai noștri”? Sânge? Hârtie? Povestea perfectă?

În acea seară, Vlad a încercat să mă liniștească.

— Las-o, Jovana. Mama e bătrână, are ideile ei fixe. Știi cum e satul…

— Nu e vorba doar de sat! E vorba de noi! De copiii noștri! Dacă nici tu nu-i aperi…

Am izbucnit din nou în plâns. Vlad m-a luat în brațe, dar între noi s-a lăsat o tăcere grea.

În zilele următoare, Maria a început să o viziteze tot mai des pe Milica, care era însărcinată în opt luni. Îi aducea plase cu fructe, haine pentru bebeluș și vorbe dulci. Pe noi ne evita sau venea doar să aducă ceva rapid pentru Vlad. Ana a observat schimbarea.

— Mami, de ce bunica nu mai vrea să stea cu noi?

Ce puteam să-i spun? Că bunica nu o consideră „nepoata adevărată”? Că lumea încă judecă după acte și aparențe?

Am început să mă simt tot mai izolată. La școală, doamna învățătoare mi-a spus într-o zi:

— Ana e puțin tristă în ultima vreme. S-a plâns că nu vine nimeni din familie la serbările ei…

Mi-am mușcat buza. Maria nu venise niciodată la serbările Anei sau ale lui Matei. Pentru Milica însă făcea totul: îi organiza petreceri, îi cumpăra torturi scumpe.

Într-o zi, am decis să vorbesc deschis cu Maria. Am mers la ea acasă, cu inima cât un purice.

— Doamnă Maria, vreau să vă întreb ceva direct: ce trebuie să fac ca să vă acceptați nepoții?

M-a privit lung, apoi a oftat.

— Jovana, eu nu pot schimba ce simt. Poate dacă ai fi fost altfel… Poate dacă ai fi venit dintr-o familie mai bună… Poate dacă ai fi făcut totul ca la carte…

— Dar copiii ce vină au? Sunt suflet din sufletul lui Vlad!

A dat din umeri.

— Lumea vorbește… Eu trebuie să țin cont și de ce zice lumea.

Am plecat cu ochii în lacrimi. În acea seară am stat mult timp cu Ana și Matei în brațe. Le-am promis că îi voi iubi mereu, orice ar spune oricine.

Când Milica a născut o fetiță sănătoasă, Maria a organizat o petrecere mare la restaurantul din sat. Toată lumea era invitată – mai puțin noi. Vlad a încercat să vorbească cu mama lui, dar s-a lovit de același zid:

— E copilul Milicăi! E altceva!

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Mami, eu sunt „adevărata” nepoată?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Tu ești cea mai adevărată fetiță pentru mine și pentru tati. Și asta contează cel mai mult.

Dar rana rămânea acolo. În fiecare zi mă întrebam: cât valorează dragostea unei mame sau a unei bunici? Cine are dreptul să spună cine e „al nostru” și cine nu?

Au trecut luni de zile până când Vlad a avut curajul să-i spună mamei lui că nu va mai veni la ea acasă până nu-și va cere scuze copiilor noștri. Maria n-a cedat ușor. Satul era mic și bârfa mare.

Într-o zi însă, Ana s-a îmbolnăvit grav și a ajuns la spital cu febră mare. Atunci Maria a venit plângând la noi acasă.

— Iartă-mă, Jovana… Mi-e frică să o pierd pe Ana… Mi-e frică… E sânge din sângele meu…

Am plâns împreună în holul spitalului. Poate că uneori trebuie să pierzi aproape tot ca să-ți dai seama ce contează cu adevărat.

Acum stau și mă întreb: câte familii trăiesc astfel de răni ascunse? Câte mame trebuie să-și apere copiii chiar și în fața celor care ar trebui să-i iubească necondiționat? Ce înseamnă „familie adevărată”, până la urmă?