„Nici să nu te gândești să atingi frigiderul, noi am cumpărat mâncarea asta cu banii noștri,” a declarat Isabela

Soarele dimineții abia se strecura prin perdelele sufrageriei mici și aglomerate unde Delia, o femeie fragilă în vârstă de aproape optzeci de ani, stătea în fotoliul ei uzat, cu model floral. Nepotul ei, Matei, un băiețel de șase ani curios și neliniștit, căuta printr-o cutie cu jucării vechi în apropiere. Aerul era încărcat, plin de rămășițele unei conversații grăbite și oarecum aprinse.

Isabela, fiica Deliei și mătușa lui Matei, tocmai plecase la un interviu de muncă crucial, cuvintele ei încă răsunând greu în cameră. „Nici să nu te gândești să atingi frigiderul, noi am cumpărat mâncarea asta cu banii noștri,” spusese ea ferm înainte de a pleca. Afirmația era mai mult pentru Delia decât pentru Matei, un memento al echilibrului financiar delicat pe care Isabela și soțul ei, Radu, îl mențineau pentru a susține gospodăria.

Delia oftă, gândurile ei un labirint încâlcit. Înțelegea stresul Isabelei; familia se lupta de când Radu își pierduse locul de muncă la fabrică. Dar asprimea din vocea fiicei sale o înțepa, făcând camera să pară mai rece decât de obicei. Matei, neștiind gravitatea situației, se hotărî în cele din urmă să se joace cu un avion de plastic mic, râsul lui fiind un contrast puternic față de starea bunicii sale.

Pe măsură ce dimineața avansa, stomacul Deliei începu să mormăie. Ea sărise peste micul dejun, nevrând să cauzeze și mai multă tensiune după avertismentul Isabelei. Și Matei părea înfometat, oprindu-se din joacă și privind-o pe bunica sa cu ochi mari și întrebători. „Bunica, mi-e foame,” spuse el, vocea lui mică și nesigură.

Inima Deliei se strânse de durere. Știa că în frigider era mâncare – resturi de la cina de aseară și ceva fructe – dar cuvintele Isabelei îi răsunau în minte, paralizând-o. „Să așteptăm puțin, dragul meu. Mătușa Isabela va fi acasă în curând,” răspunse ea, încercând să-și mascheze disconfortul.

Timpul trecea încet, fiecare minut părând mai lung decât ultimul. Delia încercă să-l distragă pe Matei cu povești și mai multe jucării, dar foamea lui devenea tot mai evidentă, energia lui jucăușă diminuându-se. Ceasul arăta trecut de prânz, și încă nu era niciun semn de Isabela. Foamea Deliei era acum o durere ascuțită, dar ea rezista, mustrarea anterioară a fiicei sale fiind o cătușă grea.

În cele din urmă, neputând suporta cererile repetate ale lui Matei, Delia se ridică, articulațiile ei protestând, și se îndreptă spre frigider. Deschise ușa și scoase un măr mic. Fața lui Matei se lumină la vederea lui, iar Delia simți un amestec de ușurare și rebeliune înviorându-i-se înăuntru.

Ușa din față se deschise chiar în momentul în care Matei mușca din măr. Isabela stătea acolo, fața ei o combinație de epuizare și furie. „Mamă! Ți-am spus să nu iei nimic!” exclamă ea, vocea ei aspră și acuzatoare.

Delia încercă să explice, cuvintele ei încurcându-se, „Era atât de înfometat, Isabela. Am crezut doar—”

„Nu, nu ai gândit, mamă! Niciodată nu faci. Exact de asta avem probleme,” o întrerupse Isabela, dezamăgirea ei palpabilă. Camera deveni tăcută, tensiunea densă. Matei, simțind schimbarea, încetă să mănânce, confuzia lui adăugându-se la atmosfera sumbră.

Isabela plecă furtunos în camera ei, lăsând-o pe Delia stând neajutorată cu Matei plângând. Micul act de bunătate față de nepotul ei lărgise prăpastia dintre ea și fiica ei, viitorul fiind incert și mai descurajant ca niciodată.