„Soția mea mi-a spus că este îndrăgostită de altcineva și pleacă”

Era o seară rece de noiembrie când lumea mea s-a răsturnat. Soția mea, Ioana, și cu mine stăteam în sufrageria noastră mică și confortabilă dintr-un cartier suburban din Cluj. Pereții erau împodobiți cu poze din vremuri mai fericite, iar Ioana tricota ceea ce urma să fie o păturică pentru bebelușul nostru. Îmi amintesc cum lumina lămpii îi sublinia expresia concentrată, fără să dea niciun indiciu despre bomba pe care urma să o arunce.

„Radu,” a început Ioana ezitant, vocea ei abia depășind un șoaptă. „Este ceva ce trebuie să-ți spun.”

Am ridicat privirea din cartea pe care o citeam, zâmbindu-i. „Ce s-a întâmplat? Totul este în regulă cu bebelușul?”

Ea a făcut o pauză, mâinile ei oprindu-se în mijlocul unui ochi de tricot. „Nu este despre bebeluș… Este despre mine. Și despre noi.” Vocea ei tremura pe măsură ce punea deoparte tricotatul. „Am întâlnit pe altcineva, Radu. Eu… cred că sunt îndrăgostită de el.”

Camera se învârtea în jurul meu. „Cum adică?” am reușit să spun, vocea mea sunând străină urechilor mele.

„L-am întâlnit pe Andrei acum câteva luni la o conferință. Ne-am văzut de atunci,” a mărturisit Ioana, evitându-mi privirea. „Nu am plănuit să se întâmple asta. Pur și simplu s-a întâmplat. Și acum, simt că îi aparțin.”

„Dar noi? Ce se întâmplă cu noi? Ce se întâmplă cu bebelușul nostru?” am întrebat, o senzație de disperare intrându-mi în voce.

Ioana și-a mușcat buza, vizibil luptându-se. „Îmi pare rău, Radu. Nu pot fi soția sau mama de care am nevoie să fiu, nu când inima mea este în altă parte. Cred că este mai bine să plec.”

„Și bebelușul?” am întrebat, inima îmi cădea.

„Eu… cred că este mai bine să-l crești tu. Nu sunt pregătită să fiu mamă, mai ales în aceste condiții,” a răspuns ea, vocea ei frângându-se.

Săptămânile următoare au fost un vârtej de lacrimi, consultări legale și nopți singuratice. Ioana s-a mutat înainte ca bebelușul să se nască, iar eu am transformat camera copilului pe care o decorasem împreună într-un testament al unei călătorii solo. Când Violeta s-a născut, plânsetele ei au umplut apartamentul, un memento amar al ceea ce ar fi trebuit să fie o bucurie împărtășită.

Lunile s-au transformat în ani, iar pe măsură ce Violeta a crescut într-un copil curios și plin de bucurie, durerea plecării Ioanei a persistat. Am aflat prin prieteni comuni că Ioana și Andrei s-au mutat în California și păreau fericiți. Asta a durut, dar mi-am concentrat toată energia asupra Violetei, hotărât să-i ofer cea mai bună viață posibilă, chiar dacă eram doar noi doi.

La a cincea aniversare a Violetei, pe măsură ce o priveam suflând în lumânările de pe tort, ochii ei inocenți plini de entuziasm și bucurie, am simțit o undă de tristețe că Ioana a ales să rateze aceste momente. Greutatea absenței ei era întotdeauna acolo, o umbră nepoftită în viețile noastre.

Nu am mai auzit niciodată de Ioana, iar pe măsură ce anii treceau, speranța că ar putea să-și schimbe părerea se estompa. Am fost lăsat să navighez singur prin paternitate, fiecare zi fiind un memento al familiei pe care am fi putut să o avem. În ciuda bucuriei pe care Violeta mi-o aducea în viață, trădarea rămânea o durere tăcută, o poveste de dragoste fără un final fericit.