Niciodată nu mi-am plăcut nora, dar când fiul meu a vrut să divorțeze, nu l-am putut opri: Povestea unei mame românce între prejudecăți și adevăr

— Nu pot să cred că ai ajuns iar aici, Vlad! Ai văzut cum arată bucătăria asta? Parcă a trecut un uragan!
Vocea mea răsuna ascuțit în apartamentul micuț din cartierul Titan, unde fiul meu și Irina locuiau de aproape trei ani. Mă uitam la vasele nespălate, la hainele aruncate pe scaune și la firimiturile de pe masă. Mă durea să văd cum Vlad, băiatul meu ordonat, crescut cu reguli stricte și respect pentru curățenie, trăia în haosul ăsta.

Irina a ieșit din dormitor cu un zâmbet larg, de parcă nu ar fi observat nimic în neregulă. — Bună ziua, doamnă Maria! Vreți o cafea? Am făcut și prăjitură cu mere.

Am oftat adânc. — Mulțumesc, Irina. Dar poate mai întâi facem puțină ordine?

Vlad m-a privit cu ochii lui verzi, aceiași ochi pe care îi avea și tatăl lui. — Mamă, las-o pe Irina în pace. E obosită, a avut o săptămână grea la serviciu.

— Și eu am avut săptămâni grele, Vlad! Dar casa tot curată era! Am crescut singură doi copii și nu mi-am permis niciodată să trăiesc în dezordine.

Irina a tăcut. S-a retras în bucătărie și am auzit-o plângând încet. M-am simțit vinovată pentru o clipă, dar mândria mea de mamă nu m-a lăsat să cedez.

Adevărul e că niciodată nu am acceptat-o cu adevărat pe Irina. Era prea diferită de mine: visătoare, dezordonată, mereu cu capul în nori. Vlad era opusul ei — calculat, organizat, mereu atent la detalii. Nu înțelegeam ce vede la ea.

În acea seară, după ce am plecat spre garsoniera mea din Berceni, Vlad m-a sunat.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Vocea lui era rece, distantă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot. M-am săturat de certuri și reproșuri. Vreau să divorțez de Irina.

Am rămas fără cuvinte. Pentru o clipă, am simțit o bucurie vinovată — poate că în sfârșit Vlad va găsi pe cineva „pe măsura lui”. Dar apoi mi-am amintit cum o privea când credea că nu-l vede nimeni: cu dragoste și blândețe.

— Vlad, ești sigur? Nu vrei să mai încercați?

— Nu mai are rost. Suntem prea diferiți. Și… cred că și tu ai avut dreptate despre ea.

M-am simțit brusc vinovată. Oare eu semănasem sămânța asta de îndoială? Oare eu i-am distrus căsnicia?

Zilele următoare au fost un coșmar. Irina m-a sunat plângând:

— Doamnă Maria, vă rog… Spuneți-i lui Vlad să nu facă asta! Îl iubesc… Știu că nu sunt perfectă, dar mă străduiesc!

Nu știam ce să-i spun. Am tăcut. Am simțit cum inima mi se strânge de vinovăție.

Sora mea, Elena, m-a certat:

— Maria, tu ai împins lucrurile aici! Ai judecat-o pe fată fără să-i dai o șansă! Vlad era fericit înainte să te bagi tu între ei!

Am început să mă gândesc la trecut. La cum îl criticam mereu pe Vlad pentru orice greșeală. La cum îl comparam cu fratele lui mai mare, Radu, care plecase în Germania și nu mai dorea să audă de familie. Poate că eram prea dură… Poate că nu știam să iubesc altfel decât criticând.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit la mine acasă. Era palid și abătut.

— Mamă… Am depus actele de divorț.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am întrebat:

— Ești fericit acum?

A dat din umeri.

— Nu știu… Parcă lipsește ceva. Irina mă accepta așa cum sunt. Nu-i păsa că sunt obsedat de ordine sau că uneori uit să-i spun „te iubesc”. Dar… nu mai pot trăi în haosul ei.

L-am privit lung. Mi-am dat seama că nici eu nu-l acceptasem niciodată pe Vlad așa cum era el cu adevărat. Îl modelasem după imaginea mea despre „bărbatul perfect”. Poate că și el avea nevoie de cineva care să-l accepte necondiționat.

După divorț, Vlad s-a mutat singur într-un apartament mic din Drumul Taberei. Mergeam des la el și îi duceam mâncare gătită. Îl găseam mereu trist, pierdut în gânduri.

Într-o zi l-am întrebat:

— Te-ai gândit vreodată că poate ai greșit?

A oftat.

— Poate… Dar acum e prea târziu.

Irina s-a mutat la părinții ei din Ploiești. Mi-a trimis o scrisoare:

„Doamnă Maria,
Știu că nu m-ați plăcut niciodată. Dar eu l-am iubit pe Vlad sincer. Poate dacă ați fi încercat să mă cunoașteți mai bine… lucrurile ar fi stat altfel.”

Am plâns citind rândurile ei. Pentru prima dată în viață am simțit regretul ca pe o povară fizică.

Acum stau singură în bucătăria mea impecabil de curată și mă întreb: ce contează mai mult — ordinea sau dragostea? Oare câte familii se destramă din cauza prejudecăților noastre? Dacă aș putea da timpul înapoi… aș avea curajul să-mi accept nora așa cum era ea?