Niciodată n-am înțeles de ce mama gătea cu atâta drag pentru soțul meu: Într-o noapte, am aflat adevărul

— Nu înțeleg, mamă, de ce insiști să-i faci lui Vlad sarmale în fiecare duminică? Am spus, răspicat, cu vocea tremurândă de nervi, în timp ce o priveam cum frământă carnea cu mâinile ei mici, dar hotărâte. Bucătăria mirosea a ceapă călită și foi de varză murată, iar eu simțeam că mă sufoc.

Mama s-a oprit din lucru, s-a uitat la mine peste ochelari și a oftat. — Pentru că așa se face, Ana. Așa am făcut și pentru tatăl tău. Așa făcea și bunica pentru bunicul. Așa ținem familia împreună.

Am dat ochii peste cap. Pentru mine, familia nu era despre sarmale sau ciorbe. Era despre libertate, despre a pleca unde vrei, când vrei. Visam să văd lumea, să mă pierd pe străzile Lisabonei sau să beau cafea la Paris. Vlad era mai degrabă ancorat în tradiții, iar mama îl adora pentru asta. Uneori aveam impresia că-l iubește pe el mai mult decât pe mine.

Când ne-am mutat împreună, mama venea aproape în fiecare weekend cu sacoșe pline: borcane cu zacuscă, plăcinte cu brânză, cozonaci. Vlad râdea și îi mulțumea mereu, iar eu mă simțeam ca o străină în propria casă. — De ce nu mă lași să gătesc eu? am întrebat-o într-o zi.

— Nu-i nimic rău să primești ajutor, Ana. O să înțelegi tu cândva.

Dar eu nu voiam să înțeleg. Voiam să fiu altfel decât ea. Să nu mă definesc prin bucătărie sau prin bărbatul de lângă mine. Seara, după ce mama pleca, Vlad îmi spunea:

— Las-o, Ana. Îi place să aibă grijă de noi. Poate îi e dor de tine.

— Nu cred! Dacă i-ar fi dor de mine, ar sta cu mine la cafea, nu ar găti pentru tine!

Certurile dintre noi au început să fie tot mai dese. Vlad voia copii, eu voiam să plec la Roma. El voia liniște și stabilitate, eu voiam aventură. Mama era mereu acolo, ca un liant între lumi care nu se mai potriveau.

Într-o noapte de toamnă târzie, m-am trezit pe la două dimineața. Nu puteam dormi; gândurile îmi alergau prin minte ca niște șoareci speriați. M-am dus în bucătărie să beau apă și am văzut lumina aprinsă pe hol. Am auzit voci stinse — mama și Vlad vorbeau în șoaptă.

M-am oprit lângă ușă și am ascultat fără rușine.

— Nu știu ce să mai fac cu Ana… Nu mai e ca înainte, îi spunea Vlad mamei mele.

— E greu pentru ea. Mereu a vrut altceva decât am vrut eu pentru ea. Dar tu ai răbdare cu ea? Ai încercat să vezi lumea prin ochii ei?

— Încerc… Dar parcă nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.

Mama a oftat din nou — un oftat greu, ca o povară veche.

— Știi… și eu am vrut să plec când eram tânără. Am visat să ajung la București, să devin profesoară. Dar m-am măritat cu tatăl ei și am rămas aici. N-am regretat niciodată că am avut-o pe Ana, dar uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curajul ei.

Vlad a tăcut câteva secunde.

— Poate ar trebui s-o las să plece…

— Sau poate ar trebui s-o ajuți să-și găsească drumul fără să simtă că te pierde pe tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama nu gătea doar pentru Vlad — gătea pentru mine, pentru noi toți, încerca să țină familia împreună așa cum știa ea mai bine: cu mâncare caldă și gesturi mici.

Am intrat în bucătărie fără zgomot. Ei s-au speriat puțin când m-au văzut.

— Ana… nu puteai dormi? m-a întrebat mama blând.

— Nu… Am auzit… totul.

Am început să plâng fără să mă pot opri. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu trebuie să fii ca mine ca să fii fericită. Dar nici nu trebuie să fugi de tot ce e aici.

Vlad s-a apropiat și el de mine. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem toți trei pe aceeași parte.

A doua zi dimineață am făcut cafea pentru toți și am stat la masă fără grabă. Am vorbit despre visurile mele, despre fricile lor, despre compromisuri și iertare.

Nu știu dacă voi ajunge vreodată la Roma sau dacă voi avea copii cu Vlad. Dar știu că mama nu gătea doar pentru el — gătea pentru dragostea pe care nu știa altfel s-o arate.

Oare câți dintre noi ne judecăm părinții fără să le știm povestea? Câte gesturi mici ascund doruri mari? Poate că ar trebui să întrebăm mai des: „De ce faci asta pentru mine?”