Casa mea, răzbunarea mea: Povestea unei vieți trăite printre umbrele lăcomiei

— Nu te mai gândi la prostii, tanti Lenuța, că nu te ține casa asta veșnic! O să ajungem și noi, copiii fratelui tău, să avem grijă de ea, nu-i așa?
Vocea Mariei, nepoata mea cea mare, răsună în bucătăria mică, printre aburii ceaiului de tei. Mâinile îmi tremură pe cana de ceramică, dar nu-i răspund. M-am obișnuit cu astfel de remarci. De când am trecut de 60 de ani, rudele mele au început să-și facă tot mai des drum pe la mine, cu ochii plini de calcule și zâmbete false.

Mă numesc Elena și am 62 de ani. Trăiesc singură într-o casă modestă dintr-un cartier liniștit de la marginea Ploieștiului. Nu am copii și nici soț. Am fost căsătorită o singură dată, cu Doru, un coleg de la fabrica de textile. Aveam 28 de ani când ne-am căsătorit, plină de speranțe și visuri simple: o familie, o casă plină de râsete, poate chiar un copil. Dar viața nu m-a întrebat ce vreau.

La doar șase luni după nuntă, Doru a adus-o pe Mariana, amanta lui, chiar în casa noastră. Îmi amintesc și acum mirosul dulceag al parfumului ei ieftin și râsul ei strident care umplea sufrageria. Într-o seară, după ce am auzit ușa dormitorului trântindu-se și chicoteli pe hol, am strâns câteva haine într-o sacoșă și am plecat. N-am mai privit înapoi.

Anii au trecut greu. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din colț, apoi ca femeie de serviciu la școală. Am strâns fiecare leu ca să-mi cumpăr casa asta mică. Nu e mare lucru: două camere, o bucătărie și o grădină cât să pun câteva roșii și ceapă verde. Dar e a mea. Și aici am simțit pentru prima dată liniște.

Familia mea n-a înțeles niciodată de ce nu m-am recăsătorit sau de ce nu am încercat să adopt un copil. Sora mea, Viorica, îmi spunea mereu:
— O femeie singură e ca o casă fără acoperiș. Cine te va ajuta la bătrânețe?

Dar eu am preferat să fiu singură decât să mă întorc la umilință.

Acum, la bătrânețe, rudele mele mă vizitează tot mai des. Nu pentru că le pasă de mine, ci pentru că știu că nu am moștenitori direcți. Nepoții mei — Maria și fratele ei mai mic, Paul — vin cu sacoșe cu fructe sau mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Dar privirile lor se opresc mereu pe pereții casei, pe mobila veche, pe grădina din spate.

Într-o zi, i-am surprins vorbind în șoaptă pe hol:
— Dacă tanti Lenuța moare curând, casa asta ar fi perfectă pentru noi. Paul ar putea să-și aducă nevasta aici…
— Sssst! Nu vorbi așa! Dar da… ar fi păcat să se piardă casa.

M-am simțit ca o piesă de mobilier vechi pe care abia așteaptă s-o mute din drum.

Am început să mă gândesc tot mai des la moarte. Nu cu teamă, ci cu o tristețe amară. M-am întrebat dacă viața mea chiar valorează doar cât pereții acestei case. Dacă toți anii mei de muncă și singurătate se reduc la o moștenire pentru niște oameni care nu mă iubesc.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, mi-am făcut curaj și am sunat la notarul din cartier. Am stabilit o întâlnire și i-am spus:
— Vreau să fac un testament. Dar nu pentru familie.

Notarul m-a privit mirat.
— Aveți rude apropiate?
— Da, dar nu merită nimic din ce am muncit eu.

Am decis să las casa unei fundații care ajută copiii abandonați. Am scris cu mâna mea: „Casa mea va deveni adăpost pentru copiii fără părinți.” Am simțit o ușurare imensă după ce am semnat actele.

Când Maria a venit din nou cu un cozonac cald și zâmbetul ei fals, i-am spus direct:
— Maria, vreau să știi că după ce nu voi mai fi, casa asta nu va rămâne în familie.

A rămas blocată câteva secunde.
— Cum adică? Cui o lași?
— Nu contează cui. Contează doar că nu va ajunge la voi.

A plecat supărată și n-a mai venit două luni. În acest timp, Paul mi-a trimis mesaje reci: „Sper că ești bine… Ai nevoie de ceva?” Dar știam că nu-i pasă cu adevărat.

Sora mea a venit într-o zi furioasă:
— Cum poți să faci una ca asta? Suntem sânge din sângele tău!
— Sângele nu înseamnă nimic dacă nu există iubire sau respect.

A trântit ușa și a plecat fără să privească înapoi.

De atunci trăiesc mai liniștită. Merg la piață dimineața devreme, ud roșiile din grădină și citesc romane vechi pe banca din curte. Uneori mă uit la pozele din tinerețe și mă întreb dacă am greșit undeva. Poate că da. Poate că nu.

Dar știu sigur un lucru: nu voi lăsa ca viața mea să fie redusă la o simplă tranzacție imobiliară.

M-am întrebat adesea: oare câți bătrâni din România trăiesc cu teama că vor fi uitați sau vânați pentru ceea ce au? Oare cât valorează demnitatea unui om în ochii celor care-l privesc doar ca pe o moștenire?

Voi ce ați face în locul meu? Ați lăsa casa celor care v-au ignorat sau ați încerca să schimbați destinul altcuiva?