„La 57 de ani, tatăl meu a decis să ne părăsească”: Dar mama i-a dat un ultimatum. I-a permis tatălui să se mute pentru șase luni

Crescând, l-am admirat întotdeauna pe tatăl meu, Mihai. Era stâlpul de rezistență al familiei noastre, un bărbat care, în ciuda părului său încărunțit, își păstra vigurozitatea tinereții. Mama, Nadia, era forța liniștită, înțelepciunea și răbdarea ei ținând familia noastră unită la bine și la greu. La 57 de ani, tata era cu doi ani mai mare decât mama, și păreau să se completeze perfect – sau așa credeam.

Eu sunt Nicolae, singurul lor fiu, acum în vârstă de 30 de ani, cu o fiică, Aria, care își adoră bunicii. Eram ceea ce ai putea numi o familie tipic românească, trăind o viață relativ pașnică în casa noastră suburbană din Constanța. Dar apoi, acum câteva luni, totul s-a schimbat.

Într-o seară răcoroasă de octombrie, tata m-a chemat în biroul său. Seriozitatea din vocea lui era ceva ce nu mai auzisem înainte. „Nicolae,” a început el, evitându-mi privirea, „am luat o decizie. Plănuiesc să o părăsesc pe mama ta. Cred că este timpul să încep un nou capitol.”

Cuvintele m-au lovit ca un tren de marfă. „Să o părăsești pe mama? Despre ce vorbești, tata? De ce ai vrea să faci asta acum?”

El a oftat, trecându-și degetele prin părul său argintiu. „Mă simt închis, fiule. Am nevoie de spațiu să-mi dau seama de lucruri. Nu este vorba despre mama ta sau despre tine; este vorba despre mine.”

Am fost uluit. Tatăl meu, omul de familie, voia să „își dea seama de lucruri”? Nu avea sens. În următoarele zile, am observat cum mama a absorbit șocul și durerea revelației lui tata. Totuși, în modul ei tipic rezilient, Nadia a stabilit un ultimatum.

„Mihai, dacă ai nevoie de spațiu, nu te voi opri. Dar iată înțelegerea: te poți muta pentru șase luni. După aceea, decizi. Ori te întorci la noi, ori trecem prin divorț,” a declarat ea, vocea ei fiind fermă, dar ochii ei plini de lacrimi nevărsate.

Tata a fost de acord, și într-o săptămână s-a mutat într-un apartament mic în centrul orașului. Lunile care au urmat au fost torturante pentru mama și pentru mine. Am încercat să menținem o aparență de normalitate pentru Aria, care nu înțelegea de ce bunicul nu mai era în preajmă.

Pe măsură ce se apropia termenul de șase luni, tensiunea era evidentă pe Nadia. Ea păstrase un strop de speranță că Mihai se va întoarce, că ne va duce dorul și își va realiza greșeala. Dar această speranță a fost zdrobită când tata m-a sunat să ne întâlnim la o cafenea.

Stând în fața lui, am observat liniile de tensiune de pe fața lui. „Nicolae, am decis să nu mă întorc,” a spus el încet. „Voi depune actele de divorț. Îmi pare rău că te pun pe tine și pe mama prin asta, dar trebuie să-mi trăiesc viața altfel acum.”

Finalitatea din vocea lui a fost un șoc pe care nu-l anticipasem. Am ieșit din acea cafenea cu inima grea, știind că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel. Mama a primit vestea greu. În ciuda forței ei, divorțul a spart ceva în ea pe care nu-l văzusem înainte – o acceptare profundă și tristă a unei vieți pe care nu și-o alesese.

În cele din urmă, decizia tatălui meu de a pleca nu doar că a încheiat căsnicia lui; a schimbat întregul țesut al familiei noastre. Eram fragmentați, fiecare dintre noi încercând să adune bucățile în urma plecării lui. Și prin toate acestea, nu am putut să nu mă întreb dacă tata și-a găsit libertatea pe care o căuta, sau dacă și el se lupta cu costul alegerilor sale.