Când lumea mea s-a prăbușit: Povestea unei mame singure cu gemeni autiști

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! Nu așa trebuia să fie viața noastră!

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Era trecut de miezul nopții, iar gemenii plângeau din nou. Îi simțeam lacrimile fierbinți pe obraji, dar nu mai aveam putere nici să mă șterg. Mă uitam la el, la bărbatul care-mi promisese că va fi alături de mine „la bine și la greu”, și știam că nu-l mai recunosc.

— Radu, te rog… Nu mă lăsa singură cu ei. Au nevoie de noi amândoi…

— Nu pot, Ana! Nu pot să trăiesc așa! Nu pot să-i văd așa… Nu sunt tată pentru ei! Nu merit asta!

A trântit ușa și a dispărut în noapte. Am rămas cu genunchii la podea, tremurând, în timp ce Andreea și Vlad plângeau din camera lor. Aveau doar trei ani și tocmai fuseseră diagnosticați cu autism sever. Lumea mea s-a prăbușit atunci, dar nu aveam timp să plâng. Trebuia să fiu mamă.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama. Vocea ei era stinsă:

— Ana, nu pot veni la București. Știi că tata e bolnav… Dar dacă ai nevoie de bani, încerc să-ți trimit ceva…

Nu aveam nevoie de bani. Aveam nevoie de cineva care să mă țină în brațe și să-mi spună că totul va fi bine. Dar în România nu există rețete pentru mame singure cu doi copii autiști. Există doar priviri piezișe la supermarket când copiii tăi țipă fără motiv sau profesori care-ți spun că „nu e loc pentru ei aici”.

Am încercat să mă întorc la serviciu, dar șefa mea, doamna Popescu, m-a privit cu milă:

— Ana, nu știu cum să-ți spun… Avem nevoie de cineva full-time. Tu ai prea multe probleme acasă…

Am ieșit din birou cu capul plecat. Eram contabilă bună, dar nimeni nu voia o mamă care lipsește mereu pentru „crizele” copiilor ei.

Au urmat luni de zile în care am trăit din alocații și ajutor social. În fiecare zi mă luptam cu Vlad care refuza să mănânce orice altceva decât iaurt și cu Andreea care se lovea cu capul de pereți când nu-i dădeam telecomanda. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Săraca Ana… Ce-o fi pățit copiii ăia? O fi blestem?

Într-o zi, la magazin, o femeie în vârstă mi-a spus direct:

— De ce nu-i duci la biserică? Poate îi vindecă Dumnezeu…

Am zâmbit amar și am plecat mai departe. Nu aveam timp de superstiții. Aveam nevoie de terapie pentru copii, dar lista de așteptare era de doi ani. Într-o seară, am găsit-o pe Andreea încercând să iasă pe geam. Am tras-o înapoi și am izbucnit în plâns:

— De ce mie, Doamne? Ce-am făcut să merit asta?

În acea noapte am scris pe un grup de Facebook pentru părinți de copii speciali:

„Sunt Ana din București. Soțul m-a părăsit după ce gemenii noștri au fost diagnosticați cu autism sever. Nu mai știu ce să fac. Există cineva care mă poate ajuta?”

Răspunsurile au venit ca o ploaie caldă peste sufletul meu înghețat:

„Ana, nu ești singură!”
„Și eu sunt mamă singură cu un băiat autist.”
„Hai să ne vedem la un ceai.”

Așa am cunoscut-o pe Ioana, care avea un băiat de cinci ani cu autism. Ne-am întâlnit într-un parc și am vorbit ore întregi despre crizele lor, despre nopțile nedormite și despre cât de greu e să găsești un terapeut bun.

— Știi ce mi-a zis soacra mea? Că ar trebui să-i duc la mănăstire! — a râs Ioana amar.
— Și mie mi-au zis la fel… — i-am răspuns.

Am început să ne ajutăm una pe alta: eu îi luam băiatul după grădiniță când ea avea programare la medic; ea venea la mine când Vlad făcea febră și nu știam ce să-i mai dau.

Dar greutățile nu s-au oprit aici. Într-o zi am primit o scrisoare de la Protecția Copilului: „Am fost sesizați că minorii Vlad și Andreea prezintă semne de neglijență.” Am simțit cum mi se taie respirația. Cine putea să creadă că nu-mi iubesc copiii? Am plâns ore întregi până când o asistentă socială a venit acasă.

— Doamnă, vă rog să nu vă speriați. E doar o verificare de rutină…

A văzut jucăriile colorate, frigiderul plin cu iaurturi pentru Vlad și pereții tapetați cu desenele Andreei. La final mi-a spus încet:

— Știu cât e de greu… Dar sunteți o mamă bună.

În acea seară am adormit lângă copii, ținându-i strâns în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Au trecut trei ani de atunci. Vlad încă vorbește foarte puțin, dar zâmbește când îl iau în brațe. Andreea a început să deseneze fluturi pe toate caietele. Radu nu s-a mai întors niciodată; uneori trimite bani prin poștă, fără niciun mesaj.

Viața mea nu e ușoară. Încă mă lupt cu prejudecățile și cu sistemul care pare făcut să ne țină la margine. Dar am descoperit că există oameni buni — ca Ioana sau ca doamna asistent social — și că fiecare zi e o victorie mică.

Mă întreb adesea: câte alte mame ca mine plâng noaptea în tăcere? Câți oameni ar avea curajul să rămână când toți ceilalți pleacă? Dacă ai fi în locul meu… ai rezista?