Cuvinte care dor: Povestea unei nurori în căutarea acceptării

— Nu te-ai putut aranja și tu mai frumos? a spus vocea ei tăioasă, înainte să apuc să-mi dau jos paltonul. M-am oprit în prag, cu obrajii arși de frig și rușine, simțind cum privirea soacrei mele, doamna Mariana, mă străpunge ca un ac subțire. Zăpada îmi topise buclele atent făcute, iar rimelul mi se prelingea pe sub ochi. M-am simțit mică, stingheră, ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută.

— Mamă, te rog… a încercat să intervină Radu, soțul meu, dar ea l-a oprit dintr-un gest scurt.

— Lasă, Radu! Dacă nu-i pasă cum arată când vine la noi prima dată, ce să mai zic?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi pregătisem zile întregi pentru această întâlnire. Rochia verde smarald, pantofii cu toc mic, parfumul discret — toate alese cu grijă. Dar ninsoarea și vântul mi-au dat planurile peste cap. Am zâmbit timid și am încercat să glumesc:

— Se pare că vremea nu ține cu mine azi…

— Nu e vina vremii, draga mea. O femeie adevărată știe să se prezinte oricum, a continuat Mariana, fără să clipească.

Tatăl lui Radu, domnul Ion, a tușit stânjenit și m-a invitat la masă. Am încercat să-mi ascund mâinile tremurânde sub șervet. În timpul cinei, Mariana nu a pierdut nicio ocazie să mă întrebe despre familie, serviciu, chiar și despre felul în care gătesc sarmale.

— La noi în familie, femeile știu să gătească de mici. Sper că nu-l ții pe Radu numai cu salate și paste…

Am simțit cum mă sufoc. Radu mi-a strâns mâna pe sub masă, dar nu a spus nimic. În acea seară, când am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. M-am uitat în oglindă și am văzut doar o femeie obosită, cu ochii roșii și părul ciufulit. M-am întrebat dacă voi fi vreodată suficient de bună pentru familia lui Radu.

Zilele au trecut greu. De fiecare dată când mergeam la socri, Mariana găsea ceva de criticat: ba că nu știu să fac cozonac „ca la mama acasă”, ba că nu port haine destul de elegante sau că nu mă implic destul în treburile casei. Radu încerca să mă liniștească:

— Nu pune la suflet, mama e greu de mulțumit. Dar eu te iubesc așa cum ești.

Dar vorbele ei se lipeau de mine ca niște etichete invizibile: „nepricepută”, „neîngrijită”, „nepotrivită”. Am început să evit întâlnirile de familie. M-am retras în mine, iar relația cu Radu a început să sufere.

Într-o seară, după o altă vizită tensionată la socri, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că orice aș face nu e bine! De ce nu mă apără nimeni? De ce trebuie să mă simt mereu ca un intrus?

Radu m-a privit lung:

— Știi că țin la tine… Dar e mama mea. Nu vreau să mă cert cu ea.

— Și eu ce sunt? Nu merit și eu respect?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. La serviciu eram tot mai absentă, prietenele mele observau că nu mai ies din casă. Mama mea încerca să mă încurajeze:

— Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești! Tu știi cât ai muncit ca să ajungi aici.

Dar vocea Marianei răsuna mereu în mintea mea: „O femeie adevărată…”

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Radu despre vizitele la socri, am decis să merg singură la Mariana. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Ce cauți aici? Nu vine și Radu?

— Nu. Am venit să vorbim doar noi două.

A ridicat o sprânceană, dar m-a poftit în sufragerie.

— Doamnă Mariana… știu că nu sunt ceea ce vă doreați pentru fiul dumneavoastră. Dar îl iubesc pe Radu și fac tot ce pot să fiu o soție bună. Poate nu gătesc ca dumneavoastră sau nu port mereu rochii scumpe… Dar sunt om. Și mă doare când simt că nu sunt acceptată.

Pentru prima dată am văzut-o ezitând. S-a uitat pe fereastră câteva clipe.

— Știi… și eu am avut o soacră grea. M-a făcut să plâng de multe ori. Poate că… fără să-mi dau seama, fac același lucru.

Am rămas tăcute câteva minute. Apoi mi-a spus încet:

— Nu e ușor să-ți vezi copilul crescând și alegând alt drum. Dar ai dreptate. Poate am fost prea aspră.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Mariana a rămas critică uneori, dar ceva s-a rupt atunci între noi — zidul acela rece s-a fisurat puțin. Am început să vorbim mai des, chiar dacă timid la început. Am gătit împreună cozonac de Paște și am râs când am ars prima tavă.

Cel mai greu a fost însă să mă iert pe mine pentru toate momentele în care m-am simțit insuficientă. Să-mi dau voie să fiu imperfectă și totuși demnă de iubire.

Astăzi încă mai port urmele acelor cuvinte dure — dar le privesc ca pe niște cicatrici care spun povestea mea. Oare câte femei trăiesc cu teama că nu sunt destul pentru familia partenerului? Oare când vom învăța să ne acceptăm pe noi însene înainte de a cere acceptarea celorlalți?