Umbra Trecutului: Povestea unei familii din Ploiești

— Nu vreau să mă duc la spital, Ilinca! Nu vreau să mă mai înțepe nimeni! vocea mamei răsună spartă prin bucătăria mică, cu pereți galbeni de abur și timp. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar ochii îi sunt roșii de la plâns. Tata, Viorel, stă în ușă, cu brațele încrucișate și privirea pierdută undeva pe lângă noi.

— Lidia, trebuie să mergi. Nu mai e de joacă. Doctorul a zis clar: dacă nu începi chimioterapia acum, nu știe cât mai ai, spune el încet, dar hotărât. Îl urăsc pentru tonul ăsta rece, dar știu că are dreptate.

Eu sunt Ilinca, am 27 de ani și locuiesc încă acasă, în Ploiești. Am terminat facultatea de Litere la București, dar n-am avut curaj să plec de tot. Poate pentru că mereu am simțit că trebuie să am grijă de ai mei. Poate pentru că n-am avut niciodată destulă încredere în mine. Dar acum, când mama e bolnavă, simt că tot universul meu se prăbușește.

— Nu vreau să mă vadă lumea așa! Nu vreau să fiu o povară! Mama izbucnește din nou în plâns. Mă aplec spre ea și îi iau mâna între palmele mele.

— Nu ești o povară, mamă. Ești tot ce avem mai scump. Te rog… pentru mine…

Îmi simt lacrimile cum îmi ard obrajii. Tata oftează și iese din bucătărie. Îl aud trântind ușa de la balcon. Așa face mereu când nu știe ce să spună.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la copilărie, la cum mergeam cu mama la piață sâmbăta dimineața, la cum îmi făcea clătite când luam note bune. Acum, totul pare atât de departe.

A doua zi, o convingem cu greu să meargă la spital. Pe holurile reci ale oncologiei din Ploiești miroase a dezinfectant și a teamă. O asistentă cu ochii obosiți ne aruncă o privire scurtă.

— Lidia Popescu? Veniți aici, vă rog.

Mama se ridică încet și mă strânge de mână. O văd cât e de mică și fragilă. Parcă nu mai e femeia aceea puternică pe care o știam.

Încep tratamentele. Zilele se scurg între perfuzii, greață și vizite scurte ale rudelor care nu știu ce să spună. Unchiul Costel vine o dată cu o pungă de portocale și pleacă după cinci minute. Mătușa Mariana oftează teatral și spune mereu: „Doamne ferește! Ce soartă crudă!”

Dar cel mai greu e acasă. Tata devine tot mai tăcut. Într-o seară îl aud vorbind la telefon cu sora lui:

— Nu știu cât mai pot duce… Ilinca e copilă încă… Eu nu-s făcut pentru așa ceva…

Mă doare să-l aud spunând asta. Mă simt vinovată că nu pot face mai mult. Că nu pot să-i iau durerea mamei sau să-l liniștesc pe tata.

Într-o zi, după o ședință de chimioterapie, mama mă privește lung:

— Ilinca… dacă eu nu mai sunt… ai grijă de tine. Să nu te sacrifici pentru nimeni, cum am făcut eu…

Îmi vine să țip: „Nu vorbi așa!” Dar știu că îi e frică. Și mie mi-e frică.

Încep să mă cert cu tata tot mai des. El vrea să facem totul ca la carte: medicamente la oră fixă, regim strict, liniște totală în casă. Eu cred că mama are nevoie de altceva: de râs, de povești, de speranță.

— Nu vezi că o sufoci? strig într-o seară.

— Tu nu vezi că dacă nu suntem atenți o pierdem? răspunde el furios.

Ne certăm până când mama ne roagă să tăcem. Plânge încet în patul ei și ne spune că nu vrea să fim dușmani din cauza bolii ei.

Într-o duminică vine fratele meu mai mare, Radu, cu soția lui, Alina. Ei stau la București și vin rar acasă. Radu încearcă să pară puternic:

— O să fie bine, mamă! O să găsim noi un doctor bun la București!

Dar când rămânem singuri pe hol, îl văd cum își șterge ochii cu mâneca hainei.

Trec luni de zile între speranță și disperare. Mama slăbește mult, dar uneori zâmbește când îi citesc poezii sau când îi pun muzica preferată – vechi șlagăre românești pe care le ascultam împreună când eram mică.

Într-o noapte mă trezesc cu un gând: dacă nu reușim? Dacă tot ce facem e inutil? Mă simt atât de singură încât mi-e greu să respir.

Dar dimineața mă ridic din pat și merg mai departe. Pentru mama. Pentru tata. Pentru mine.

Într-o zi friguroasă de martie, mama îmi spune încet:

— S-ar putea să nu câștig lupta asta… Dar tu trebuie să trăiești frumos, Ilinca. Să ierți… Să iubești…

O strâng tare în brațe și simt cum lacrimile ne udă amândurora obrajii.

Nu știu ce va fi mâine. Dar știu că boala asta ne-a schimbat pe toți – ne-a făcut mai sinceri, mai vulnerabili, poate chiar mai apropiați.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim? Ce înseamnă curajul – să lupți până la capăt sau să accepți că nu poți controla totul?

Ați trecut vreodată printr-o astfel de încercare? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe?