Umbra dintre noi: Povestea unei neînțelegeri de familie

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Laurei răsună ca un ecou spart în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. Mă uit la ea, la fiica mea, și nu o recunosc. Ochii ei, cândva calzi, sunt acum două fântâni adânci de oboseală și frustrare. Ana, nepoata mea cea mare, stă în pragul ușii, cu umerii strânși și privirea pierdută undeva pe podeaua tocită.

— Laura, te rog… — încerc să intervin, dar mă opresc. Știu că orice aș spune acum va fi doar un alt strop într-un ocean de neînțelegeri.

Ana are 14 ani și s-a schimbat mult în ultimul an. Era veselă, plină de viață, dar acum pare o umbră. A slăbit mult, nu mai vorbește cu nimeni și evită orice contact cu sora ei mai mică, Ilinca. Ilinca e răsfățata casei, mereu în centrul atenției Laurei, mereu cu zâmbetul pe buze și cu hainele cele mai frumoase. Ana poartă aceleași blugi rupți de doi ani și un hanorac prea mare pentru ea.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana plângând în camera ei. M-am așezat lângă ea pe pat și am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Bunico, de ce nu mă iubește mama? — m-a întrebat cu vocea stinsă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Ce puteam să-i spun? Că Laura are preferințe? Că nu știe să fie mamă pentru amândouă? Sau că poate eu am greșit undeva în felul în care am crescut-o?

Laura a fost mereu ambițioasă. A vrut tot ce e mai bun: cele mai bune note, cei mai buni prieteni, cel mai bun soț. S-a măritat cu Radu, un sportiv cunoscut din orașul nostru mic de provincie. Toată lumea îi admira. Dar după ce s-a născut Ilinca, parcă Ana a devenit invizibilă pentru ea.

— Ana, du-te și fă-ți temele! Ilinca, vino la mama să-ți arăt ceva! — asta era rutina zilnică. Ana primea doar ordine și reproșuri; Ilinca primea îmbrățișări și cadouri.

Am încercat să vorbesc cu Laura:

— Fata asta are nevoie de tine! Nu vezi că se pierde?

— Mamă, nu te băga! Nu știi tu cum e să ai două fete atât de diferite! Ana e mereu morocănoasă, nu vrea să vorbească cu mine. Ce vrei să fac?

— Să o asculți! Să o vezi!

Dar Laura ridica din umeri și pleca. Radu era mereu plecat cu echipa sau la antrenamente. Când era acasă, nu se băga în discuțiile dintre fete și mamă. Spunea doar:

— Laura știe cel mai bine ce face.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu o notă mică la matematică. Laura a țipat la ea:

— Ești o rușine! Ilinca are numai zece! Tu de ce nu poți?

Ana a fugit în camera ei și nu a mai ieșit până dimineața. Am stat toată noaptea pe hol, ascultând-o cum plânge încet.

Am început să mă tem pentru ea. Slăbea pe zi ce trece, nu mai mânca aproape nimic. La școală profesorii au început să mă sune:

— Doamnă Elena, Ana nu mai participă la ore. Pare absentă.

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Ana, vrei să vii la mine câteva zile?

A dat din cap că nu. Nu voia să plece de lângă sora ei, deși o ura pentru atenția pe care o primea.

Într-o seară am surprins o discuție între surori:

— De ce te urăști atât de mult? — a întrebat Ilinca naiv.

— Pentru că tu ai tot ce eu nu voi avea niciodată! — a izbucnit Ana.

Ilinca a început să plângă și a fugit la Laura:

— Mami, Ana m-a speriat!

Laura a venit val-vârtej:

— Ce ai făcut iar? Nu poți să fii și tu normală?

Atunci am decis: trebuie să fac ceva. Am chemat-o pe Laura la mine la cafea.

— Laura, dacă nu poți avea grijă de Ana, las-o la mine o perioadă. Poate îi prinde bine o schimbare.

S-a uitat la mine ca la un dușman:

— Vrei să-mi iei copilul? Să creadă lumea că sunt o mamă rea?

— Lumea deja vede ce se întâmplă! Nu vezi că fata ta se stinge?

A izbucnit în plâns pentru prima dată după mulți ani:

— Nu știu ce să fac… Parcă nu mă pot conecta cu ea… Parcă e altcineva…

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— E copilul tău. Are nevoie doar să fie văzută și iubită.

În acea noapte am stat mult pe gânduri. Poate că vina nu e doar a Laurei. Poate că fiecare dintre noi are răni nevindecate care se transmit din generație în generație.

A doua zi am mers împreună la Ana. Am găsit-o citind pe balcon.

— Ana, vrei să vii la mine câteva zile? — am întrebat-o blând.

S-a uitat la mama ei. Pentru prima dată după mult timp, Laura i-a zâmbit sincer:

— Dacă vrei… Poate ne va face bine tuturor.

Ana a venit la mine. Încet-încet a început să mănânce mai bine, să vorbească despre ce simte. Am mers împreună la psihologul școlii. Laura venea des în vizită și încerca să repare legătura pierdută.

Nu știu dacă rănile dintre ele se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că dragostea nu trebuie împărțită ca o prajitură între copii; trebuie dublată pentru fiecare suflet care are nevoie de ea.

Mă întreb adesea: oare câte familii trăiesc aceeași dramă tăcută? Oare câte mame își pierd copiii fără să-și dea seama? Poate că povestea noastră va face pe cineva să deschidă ochii înainte să fie prea târziu.