Promisiunea nerespectată: Povestea unei fiice între loialitate și trădare

— Nu pot să cred, mamă! Cum adică tu o să stai în apartamentul bunicii? Ai spus clar că după nuntă îl vom primi noi!
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era noaptea târziu, iar soțul meu, Vlad, stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate, încercând să-și ascundă frustrarea. Mama mă privea cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam.
— Luiza, lucrurile s-au schimbat. Eu și tatăl tău divorțăm. Am nevoie de un loc al meu. Nu pot să mă întorc la el, nu mai pot!
Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Încă de când eram mică, apartamentul bunicii din cartierul Dristor fusese promisiunea unei vieți mai bune. Mama mereu spunea: „Când te măriți, apartamentul va fi al vostru. Să nu vă chinuiți cu chirii.” Asta fusese speranța mea în toți anii de facultate, când stăteam la cămin și visam la o casă a mea.

Nunta noastră a fost modestă, dar plină de iubire. Vlad și cu mine am investit tot ce aveam în ea, convinși că nu va trebui să ne îngrijorăm de locuință. Când am aflat că mama vrea să stea singură în apartament, am simțit că mi-a tras covorul de sub picioare.

— Dar de ce nu ne-ai spus înainte? De ce ai așteptat până după nuntă? am întrebat-o cu voce stinsă.

Mama a oftat adânc.
— Nu voiam să vă stric bucuria. Am sperat că poate mă răzgândesc… Dar nu mai pot trăi cu tatăl tău. M-a sufocat destul.

Vlad a intervenit:
— Doamnă Elena, noi am făcut planuri. Ne-am bazat pe ce ne-ați spus. Acum ce facem? Stăm în chirie la nesfârșit?

Mama s-a uitat la el cu o privire vinovată.
— Îmi pare rău, Vlad. Chiar îmi pare. Dar trebuie să mă gândesc și la mine.

Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe patul din camera copilăriei mele. Am plâns ore întregi, simțindu-mă trădată nu doar ca fiică, ci ca om. Tata nu știa nimic despre discuția noastră. El era la serviciu, ca de obicei, tăcut și absent.

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și mama a crescut. Tata a aflat despre divorț abia după o săptămână. A venit acasă cu ochii roșii și a încercat să vorbească cu mama, dar ea era hotărâtă.

— Nu mai vreau să trăiesc lângă tine! Nu vezi că nu mai suntem fericiți?

Tata a tăcut. Eu am rămas între ei ca un scut inutil, încercând să-i împac, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și reproșuri.

Într-o seară, Vlad mi-a spus:
— Luiza, trebuie să ne gândim la noi. Nu putem trăi la nesfârșit cu părinții tăi sau în chirie. Poate ar trebui să plecăm din București…

M-am uitat la el șocată.
— Să plecăm? Unde?

— La Ploiești. Am găsit un post acolo. Chiria e mai mică, poate reușim să strângem bani pentru un avans la o garsonieră.

Am simțit cum visul meu despre apartamentul bunicii se destramă definitiv. M-am dus la mama și am încercat încă o dată:
— Mamă, te rog… Gândește-te la noi! Tu ai avut mereu casa ta. Eu ce fac acum?

Ea a început să plângă.
— Nu înțelegi… Toată viața am făcut sacrificii pentru voi! Acum vreau și eu puțină liniște.

M-am simțit egoistă pentru că îi ceream ceva ce îi fusese promis mie. Dar nu puteam să nu mă gândesc la viitorul meu, la familia mea nou formată.

Am plecat din București cu inima grea. Tata a rămas singur în apartamentul vechi, mama s-a mutat în cel al bunicii, iar eu și Vlad am început de la zero într-un oraș străin. Primele luni au fost cumplite: dorul de casă, nesiguranța zilei de mâine, certurile cu Vlad din cauza banilor.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:
— Luiza… Mi-e dor de tine. Poate am greșit… Dar nu știam cum altfel să fac față singurătății.

Am simțit un nod în gât.
— Și mie mi-e dor de tine, mamă… Dar acum e prea târziu să mai reparăm ceva?

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am reușit să strângem bani pentru un avans la o garsonieră micuță. Relația cu mama s-a răcit mult timp, dar încercăm să ne apropiem din nou. Tata e tot singuratic și tăcut.

M-am întrebat adesea dacă am fost prea egoistă sau dacă mama a avut dreptul să-și urmeze propriile nevoi după atâția ani de sacrificii. Dar oare cât trebuie să renunțe un copil pentru părinți? Și cât trebuie să renunțe un părinte pentru copilul lui? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…