Între două lumi: Povestea mea despre loialitate, iubire și sacrificiu

— Nu vreau să-l mai văd în casa asta, Irina! Ai înțeles? vocea mamei răsuna ca un ecou dureros în sufrageria noastră mică, tapetată cu amintiri vechi și fotografii de familie înrămate stângaci. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de o furie pe care nu o mai văzusem de mult. Vlad stătea lângă mine, cu palmele transpirate și privirea coborâtă spre covorul ponosit. Aveam 24 de ani și simțeam că lumea mea se prăbușește din nou, ca atunci când tata ne-a părăsit.

— Mamă, te rog… Vlad nu e tata. Nu o să mă rănească, am încercat să-i spun, dar cuvintele mi se opreau în gât ca niște pietre grele. Știam că nu mă va asculta. De când tata a plecat cu altă femeie, mama nu mai avea încredere în nimeni. Nici măcar în mine.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Aveam 14 ani când tata a făcut bagajele și a plecat. Ne-a lăsat cu promisiuni goale și o scrisoare scurtă pe masa din bucătărie. Două săptămâni mai târziu, s-a întors cu noua lui iubită, Lidia, și ne-a spus că trebuie să locuiască la noi „până își găsesc ceva”. Mama a acceptat, de nevoie, dar fiecare zi era un chin. Lidia își lăsa hainele peste tot, râdea zgomotos la televizor și făcea glume proaste despre „gospodina” casei. Tata părea fericit, iar mama se ofilea pe zi ce trecea.

După doi ani de coabitare forțată, mama a găsit curajul să-i dea afară. A fost o noapte lungă, plină de țipete și lacrimi. Am rămas doar noi două, cu apartamentul gol și inima frântă. Din ziua aceea, mama s-a schimbat. A devenit dură, suspicioasă, mereu pregătită să lupte pentru orice. Eu am învățat să nu cer prea mult și să nu visez prea departe.

Anii au trecut greu. Am muncit amândouă ca să plătim facturile și să mă pot pregăti pentru Bacalaureat. Mama făcea curățenie prin casele altora, iar eu dădeam meditații la matematică unor copii din bloc. Nu aveam bani de haine noi sau vacanțe, dar aveam una pe cealaltă. Sau cel puțin așa credeam.

L-am cunoscut pe Vlad la facultate. Era calm, blând și avea răbdare cu toate nesiguranțele mele. M-a ascultat când i-am povestit despre tata și despre cum mama nu mai poate avea încredere în bărbați. Mi-a promis că el nu va pleca niciodată fără să-mi spună „te iubesc”.

Când i-am spus mamei că vreau să mă mut cu Vlad, a izbucnit scandalul. — O să te lase și el! Toți sunt la fel! O să te trezești singură, ca mine! Nu vezi că nu-i pasă decât de el? Am încercat să-i explic că Vlad nu e tata, că eu nu sunt ea, dar nimic nu părea să conteze.

Într-o seară, după încă o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Vlad m-a sunat: — Irina, nu vreau să te pun între mine și mama ta. Dar nici nu pot să stau la nesfârșit la ușă, așteptând să mă accepte… Ce facem?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era frică să-mi rănesc mama, dar simțeam că mă sufoc dacă rămân prizonieră în trecutul ei. În acea noapte am plâns până dimineața.

A doua zi am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. — Mi-e frică să nu suferi ca mine… Nu vreau să te pierd… Atunci am înțeles: nu era doar furie sau încăpățânare; era teamă pură, disperarea unei femei care pierduse totul și nu voia ca fiica ei să treacă prin același iad.

Am încercat să o liniștesc: — Mamă, trebuie să mă lași să încerc. Poate o să greșesc, poate nu… Dar dacă nu încerc niciodată să fiu fericită, ce rost are tot ce ai făcut pentru mine?

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între noi. Eu mă vedeam pe ascuns cu Vlad; acasă eram doar două străine care împărțeau aceeași masă. Într-o zi, Vlad a venit la noi cu un buchet mare de flori și i-a spus mamei: — Doamnă Maria, știu că vă e teamă pentru Irina. Dar vă promit că voi face tot ce pot ca ea să fie fericită. Vreau să vă câștig încrederea.

Mama l-a privit lung, fără să spună nimic. Apoi s-a ridicat și a ieșit din cameră.

Timpul a trecut greu. Am început să lucrez ca profesoară suplinitoare la un liceu din cartier; Vlad s-a angajat la o firmă mică de IT. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră modestă. Mama venea rar în vizită și mereu găsea ceva de criticat: „E prea mic aici”, „Nu ai destule vase”, „Vlad nu știe nici măcar să schimbe un bec”.

Într-o zi am primit vestea că mama are nevoie de operație la inimă. Am lăsat totul baltă și m-am mutat temporar la ea ca s-o îngrijesc după spitalizare. Vlad m-a susținut fără reproșuri: — E mama ta; trebuie să fii lângă ea.

În acele luni grele am redescoperit-o pe mama: vulnerabilă, speriată, dar recunoscătoare pentru fiecare gest de grijă. Într-o seară mi-a spus: — Poate am greșit… Poate ar trebui să-ți dau voie să fii fericită în felul tău.

Acum locuim din nou împreună: eu, Vlad și mama mea. Nu e ușor; conflictele apar des — despre bani, despre cine spală vasele sau cine face cumpărăturile. Dar încercăm să ne ascultăm mai mult și să ne iertăm mai repede.

M-am întrebat adesea: cât din viața noastră e datorie față de părinți și cât e dreptul nostru la fericire? Oare putem rupe lanțurile trecutului fără să rănim pe cei care ne-au crescut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?