Apelul care mi-a răsturnat viața

— Nu vreau să-l aud, mamă! Nu mă mai bate la cap! am urlat, trântind ușa camerei mele, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Militari. Aveam 27 de ani și încă mă simțeam ca un copil rătăcit de fiecare dată când venea vorba de el — tatăl meu, omul care ne-a părăsit înainte să mă nasc. Mama, Lidia, încerca mereu să-mi vorbească despre el, dar pentru mine era doar un nume gol, o umbră pe care nu voiam s-o cunosc.

În seara aceea, după ce m-am calmat, am auzit telefonul fix sunând insistent. Cine mai folosea telefonul fix în 2023? Am ridicat receptorul fără chef.

— Alo? am spus scurt.

— Bună… Ești Radu? vocea era tremurată, străină, dar avea ceva familiar în ea.

— Da, eu sunt. Cine sunteți?

— Sunt… sunt Maria. Sora ta. Tatăl nostru e la spital. Nu știu dacă vrei să vii… dar cred că ar trebui să-l vezi. Nu mai are mult.

Mi s-a tăiat respirația. Sora mea? Tatăl meu? Spital? Am simțit cum tot ce am construit ca zid de apărare în jurul inimii mele se fisurează brusc. Am închis ochii și am inspirat adânc. Mama a intrat în cameră, cu ochii umezi.

— Cine era? a întrebat ea încet.

— O fată… Maria. Zice că e sora mea. Că tata e pe moarte.

Mama a lăsat capul în jos și a început să plângă în tăcere. N-am văzut-o niciodată atât de vulnerabilă. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Ce să fac? am întrebat-o, de parcă răspunsul era la ea.

— E alegerea ta, Radu. Dar nu lăsa ura să-ți conducă viața. Eu am făcut-o prea mult timp…

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am simțit că nu sunt destul, că lipsește ceva din mine. La toate întrebările fără răspuns: De ce ne-a părăsit? De ce nu m-a căutat niciodată?

Dimineața, am luat tramvaiul 41 spre Spitalul Universitar. Mâinile îmi tremurau și inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toți din tramvai aud. Pe holul spitalului, o fată brunetă cu ochii verzi m-a întâmpinat.

— Tu ești Radu? Sunt Maria…

Ne-am privit câteva secunde fără să știm ce să spunem. Apoi m-a condus spre salon.

— E conștient? am întrebat-o.

— Da, dar foarte slăbit. A întrebat de tine…

Am intrat în salon și l-am văzut pentru prima dată: un bărbat slab, cu părul alb și ochii adânciți în orbite. M-a privit lung și a zâmbit trist.

— Radu… ai venit…

Vocea lui era abia o șoaptă. Am simțit furie, tristețe și o dorință ciudată de a-l cunoaște pe omul acesta care mi-a dat viață și apoi a dispărut.

— De ce ai plecat? am izbucnit eu, fără să mă pot controla.

A oftat adânc.

— Am fost laș… Am fugit de responsabilitate. Am crezut că nu sunt pregătit să fiu tată… Am greșit enorm.

Maria s-a retras discret din salon. Am rămas doar eu cu el și cu toate întrebările mele nespuse.

— Știi câte zile am stat uitându-mă la ușă, sperând să intri? am spus printre dinți.

— Știu… Și nu pot da timpul înapoi. Dar vreau să-ți spun că te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut cum să arăt asta.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Toată ura s-a transformat într-o durere surdă. Am stat acolo ore întregi, vorbind despre nimicuri: despre copilăria mea fără el, despre Maria și mama ei, despre regrete și vise neîmplinite.

Când am ieșit din spital, Maria m-a prins de mână.

— Știu că e greu… Dar eu l-am avut lângă mine și tot simt că lipsește ceva. Poate că noi doi putem repara puțin din ce n-a reușit el…

Am zâmbit amar și am dat din cap. În zilele următoare, am început să ne vedem mai des. Am descoperit că avem aceleași glume proaste, aceeași pasiune pentru muzica veche românească și același dor de ceva ce nu putem defini.

Tata s-a stins după două săptămâni. La înmormântare, mama a venit și ea. S-au privit lung, fără ură, doar cu o oboseală tristă în ochi. După slujbă, ne-am strâns toți trei — eu, mama și Maria — într-o tăcere grea.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă a meritat să deschid acea rană veche pentru câteva clipe de adevăr și iertare. Dar poate că uneori trebuie să ne confruntăm cu trecutul ca să putem merge mai departe.

Oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse doar pentru că ne e teamă să le privim în față? Dacă ați fi fost în locul meu, ați fi răspuns la acel telefon?