Umbra unei tradiții: Povestea unei mame între două lumi

— Nu-i corect, mamă! strigă Mara, cu ochii plini de lacrimi, în timp ce privea spre masa încărcată cu daruri. În jurul nostru, râsetele și clinchetul paharelor se amestecau cu mirosul de cozonac și sarmale. Era ziua lui Vlad, băiețelul meu de cinci ani, iar soacra mea, doamna Lidia, îi adusese un munte de cadouri. Mara, fiica mea din prima căsnicie, stătea retrasă într-un colț, cu o păpușă veche în brațe.

M-am apropiat de ea și i-am șoptit: — O să vorbesc cu bunica, iubita mea. Dar știam că nu va fi ușor. De când m-am recăsătorit cu Radu, familia lui m-a primit cu brațele deschise… sau așa am crezut la început. În realitate, acceptarea lor era condiționată: Vlad era „al nostru”, Mara era „a ta”.

În fiecare an, la orice sărbătoare, la orice aniversare, se repeta același scenariu. Vlad primea atenție, cadouri, vorbe dulci. Mara era invizibilă. Am încercat să ignor la început, sperând că timpul va schimba ceva. Dar timpul doar a adâncit prăpastia.

În acea seară, după ce invitații au plecat și copiii s-au retras în camerele lor, am rămas singură cu Radu în bucătărie. El spăla vasele absent, eu mă jucam nervos cu o linguriță.

— Radu, nu mai pot. Mara suferă. Nu vezi cum o tratează mama ta?

El a oftat adânc:

— Știi că mama are tradiția asta… Mereu a ales un copil favorit în familie. La noi a fost mereu fratele meu mai mic. Eu m-am obișnuit.

— Dar nu e normal! Nu vreau ca Mara să crească simțindu-se mai puțin iubită. Și nici Vlad să creadă că merită totul doar pentru că e „al vostru”.

Radu a tăcut. Știam că nu vrea să-și supere mama, dar nici nu putea ignora suferința Marei.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Mara desenând singură la masa din bucătărie. Pe hârtie era o familie: un băiețel cu multe jucării și o fetiță tristă într-un colț.

— Ce desenezi acolo?

— Pe noi… Dar nu-i corect, mami. De ce nu mă place bunica Lidia?

Mi s-a rupt sufletul. Am luat-o în brațe și am promis că voi face ceva.

Am încercat să vorbesc cu soacra mea. Am invitat-o la cafea și am încercat să fiu calmă:

— Doamnă Lidia, știți că Mara suferă când vede diferența dintre ea și Vlad?

Ea a ridicat din umeri:

— Așa e tradiția la noi. Mereu a existat un copil favorit. Așa se întărește familia.

— Dar familia se rupe, nu se întărește! Mara e copilul meu și are nevoie de dragoste la fel ca Vlad.

— Nu e sângele nostru… Vlad e nepotul meu adevărat.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am plecat fără să mai spun nimic.

În zilele următoare, Mara a devenit tot mai retrasă. Nu mai voia să meargă la bunici, nu mai zâmbea ca înainte. Vlad începea să observe și el diferența și mă întreba:

— De ce primește Mara mai puține cadouri?

Nu aveam răspunsuri care să nu doară.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe amândoi, am izbucnit în plâns în brațele lui Radu.

— Trebuie să alegem: ori acceptăm tradiția asta nedreaptă și ne pierdem copiii, ori schimbăm ceva!

Radu m-a privit lung:

— Ai dreptate. Mâine vorbesc eu cu mama.

A doua zi a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Radu și-a adunat curajul și i-a spus Lidiei că nu va mai accepta ca Mara să fie tratată diferit. Că dacă nu poate iubi ambii copii la fel, atunci nu va mai avea parte de niciunul dintre ei la mesele de familie.

Soacra mea a izbucnit:

— Cum poți să-mi vorbești așa? Eu am ținut familia unită!

— Nu e familie dacă unul dintre copii e mereu dat la o parte! a răspuns Radu cu voce tremurată.

Au trecut luni de atunci. Relația cu soacra mea s-a răcit mult. Ne vedem rar, iar când ne vedem, atmosfera e tensionată. Dar Mara zâmbește din nou. Vlad a învățat să împartă și să fie atent la sentimentele surorii lui.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine rupând această tradiție veche. Poate că am pierdut o parte din familie, dar copiii mei au câștigat ceva mai important: sentimentul că sunt iubiți la fel.

Oare câte familii românești trăiesc încă sub povara unor tradiții nedrepte? Câți copii cresc cu inima frântă doar pentru că nu sunt „ai noștri”? Ce putem face noi, părinții, ca să rupem acest lanț al durerii?