Casa visurilor mele, coșmarul sufletului meu

— Nu vreau să mai aud de casa asta, mamă! Nu înțelegi că nu e viața mea aici?
Vocea lui Vlad răsuna ca un ecou în holul gol, printre pereții proaspăt vopsiți ai casei pe care am ridicat-o cu mâinile mele. Mâinile astea care au spălat bătrâni și au curățat case străine în Italia, ani la rând, doar ca el să aibă un viitor mai bun. M-am sprijinit de balustrada scării, simțind cum mi se taie picioarele.

— Vlad, te rog… Am făcut totul pentru tine. Pentru voi. Nu poți să mă lași singură aici, după atâta muncă…
El a oftat adânc și a dat din cap, evitându-mi privirea. Lângă el, Andreea, nora mea, își strângea geanta la piept, cu ochii plini de nerăbdare și ușoară iritare.

— Mamă, nu e vorba doar de tine. Noi avem viața noastră. Andreea are job la oraș, eu la fel. Ce să facem aici? Să ne uităm la găini toată ziua?

Am simțit cum mă arde fiecare cuvânt. Parcă tot sacrificiul meu se făcea scrum în fața lor. Am vrut să țip, să-i zgudui, să le spun că nu găinile m-au ținut pe mine trează nopțile în Italia, ci dorul de ei și speranța că într-o zi vom fi din nou împreună.

Dar n-am spus nimic. Am rămas acolo, pe scări, cu ochii în lacrimi și inima frântă.

M-am născut în satul Țigănești, într-o familie simplă. Tata era tractorist, mama lucra la CAP. Am crescut printre meri și cireși, cu miros de fân proaspăt și sunet de greieri în nopțile lungi de vară. Când l-am cunoscut pe Ilie, soțul meu, am crezut că viața mea va fi liniștită și plină de dragoste. Dar după opt ani și un copil, Ilie a plecat. Pentru o femeie de la oraș. A spus că s-a săturat de noroiul din curte și de viața asta „primitivă”.

Am rămas singură cu Vlad. Avea opt ani atunci. Îmi amintesc cum plângea noaptea după tatăl lui și cum încercam să-l liniștesc spunându-i că suntem o echipă. Dar banii nu ajungeau niciodată. Așa că am plecat în Italia, la sora mea, Mariana.

Anii au trecut greu. Am spălat podele, am îngrijit bătrâni bolnavi care urlau de durere sau mă priveau cu ochi goi. Fiecare euro pus deoparte era o speranță pentru Vlad: haine noi, școală bună, poate chiar facultate la București. Dar cel mai mult visam la o casă mare, unde să fim din nou împreună.

Când am strâns destui bani, am început construcția. Fiecare vacanță acasă era o alergătură între meșteri, materiale și acte. Îmi imaginam cum Vlad va aduce o fată bună acasă și vom sta toți la masă sub vița de vie din curte.

Când a terminat facultatea la București și a cunoscut-o pe Andreea, am fost fericită. Era o fată isteață, cu picioarele pe pământ. Le-am propus să vină să locuiască aici, în casa noastră cea nouă.

— Mamă, e frumos aici, dar nu cred că ne-am descurca… — mi-a spus Vlad atunci, evitându-mi ochii.

— De ce? Avem tot ce ne trebuie! Aer curat, grădină mare… Poți lucra online dacă vrei! — am insistat eu.

Andreea a zâmbit politicos:

— E greu să faci naveta zilnic până la oraș. Și prietenii noștri sunt acolo…

Am simțit atunci prima fisură în visul meu. Dar am sperat că timpul îi va convinge.

Azi însă, după ce s-au mutat pentru câteva luni și au încercat „viața la țară”, au venit cu decizia lor: vor să se întoarcă la oraș. Casa mea mare și luminoasă li se pare rece și pustie.

— Mamă, nu te supăra… — a încercat Vlad să mă îmbuneze — dar nu putem trăi doar din amintiri sau din ce ai visat tu pentru noi.

— Și eu? Eu ce fac aici? — am întrebat cu voce stinsă.

Andreea a ridicat din umeri:

— Poate găsiți pe cineva să stea cu dumneavoastră… Sau puteți veni și dumneavoastră la oraș!

Dar eu nu pot trăi între betoane. Mi-e dor de mirosul de iarbă cosită dimineața și de liniștea serilor pe prispă.

După ce au plecat, am rămas singură în casa prea mare pentru o singură inimă. Vecina Ileana m-a găsit plângând pe bancă:

— Ce-ai pățit, Marioara? De ce plângi?

— Am muncit toată viața pentru nimic… Copiii nu mai vor satul nostru… Totul se duce…

— Las’ că vin nepoții! — m-a mângâiat ea — O să vezi tu!

Dar știu că nu va fi așa. Vlad și Andreea vor copii cândva, dar îi vor crește printre blocuri și semafoare.

În fiecare seară mă plimb prin camerele goale ale casei mele și mă întreb: unde am greșit? Oare sacrificiul meu a fost în zadar? Poate că dragostea nu se măsoară în metri pătrați sau în garduri noi…

Poate că generația lor are alte vise decât am avut noi. Dar atunci… ce rost mai are tot ce-am construit?

Voi ce credeți? E vina mea că am visat prea mult pentru ei sau lumea s-a schimbat atât de tare încât nu mai știm să fim împreună?