Între două focuri: Povestea mea despre divorțul părinților și lupta lor pentru sufletul fiicei mele

— Ioana, să nu cumva să o lași pe mama ta să-i cumpere iar hainele acelea ieftine! Nu vreau ca Valentina să fie îmbrăcată ca un copil de la țară! vocea tatălui meu, Mihai, răsuna în telefon cu o ură pe care o știam prea bine.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna să-mi spună ce să fac cu fiica mea. Înainte să apuc să-i răspund, telefonul vibra din nou: mama. Oare ce vrea acum?

— Ioana, să nu-l lași pe taică-tu să-i bage prostii în cap fetiței! Să nu-i dai voie să o ducă la biserică, că știi cum e el cu habotnicia lui! Și vezi că i-am cumpărat niște rochițe superbe, să nu le arunci!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram copilul prins între doi adulți care se urau, ci mama unei fetițe care risca să devină noul câmp de luptă. M-am uitat la Valentina, care dormea liniștită în pătuțul ei roz, cu obrajii rotunzi și buzele întredeschise. Am jurat că nu o voi lăsa niciodată să simtă ce am simțit eu.

Dar jurămintele sunt ușor de făcut și greu de ținut.

Părinții mei s-au despărțit după douăzeci și trei de ani de căsnicie toxică. Tatăl meu, Mihai, profesor de matematică, rigid și mereu nemulțumit. Mama, Elena, asistentă medicală, impulsivă și veșnic nemulțumită de tot ce făcea tata. Eu eram „produsul” lor, așa cum îmi spuneau uneori în glumă amară. Când eram mică, fiecare greșeală a mea era pusă pe seama celuilalt: „Ești încăpățânată ca maică-ta!” sau „Ai moștenit răceala lui taică-tu!”. Niciodată nu eram doar Ioana.

Divorțul lor a fost un spectacol grotesc: certuri interminabile la tribunal, acuzații absurde, împărțirea mobilei până la ultimul scaun. Am sperat că odată cu semnarea actelor va veni liniștea. Dar nu a venit. S-au transformat din soți nefericiți în rivali înverșunați pentru atenția mea.

Când am rămas însărcinată cu Valentina, am crezut că poate, doar poate, vor găsi un motiv să se apropie. S-a întâmplat exact invers. Competiția lor s-a mutat asupra fetiței mele.

— Eu îi voi deschide primul cont de economii! a spus tata la botez.
— Eu îi voi cumpăra primul lănțișor de aur! a replicat mama.

Fiecare vizită era o ocazie pentru ei să-și demonstreze superioritatea: cine aduce cele mai scumpe cadouri, cine îi face cele mai multe poze cu Valentina, cine postează primul pe Facebook. Eu? Eram invizibilă. Doar canalul prin care trecea dragostea lor otrăvită către nepoată.

Soțul meu, Radu, încerca să mă susțină:
— Ioana, trebuie să le pui limite! Nu poți continua așa!

Dar cum să pui limite când ai crescut toată viața încercând să-i împaci? Când orice încercare de a spune „nu” se transformă într-o dramă?

Într-o seară, după ce mama a plecat trântind ușa pentru că tata venise neanunțat cu o bicicletă nouă pentru Valentina („Să nu cumva să o lași pe Elena să-i strice bicicleta!”), am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Nu e vina ta. Nu ești responsabilă pentru nefericirea lor.

Dar eu mă simțeam responsabilă. Pentru fiecare lacrimă a mamei, pentru fiecare privire rece a tatălui meu. Pentru fiecare dată când Valentina plângea pentru că bunicii se certau în fața ei.

Într-o zi am decis că trebuie să fac ceva. Am chemat ambii părinți la mine acasă.

— Vreau să vorbim serios. Despre Valentina. Despre mine. Despre voi.

S-au privit suspicioși peste masă.

— Nu mai pot continua așa. Vreau ca Valentina să crească într-un mediu sănătos. Dacă nu puteți fi civilizați unul cu altul, vă rog să nu mai veniți în același timp la noi.

Mama s-a ridicat brusc:
— Deci tu mă dai afară din viața nepoatei mele?
Tata a oftat teatral:
— Vezi? Mereu ai fost influențată de maică-ta!

Am simțit cum furia îmi urcă în gât:
— Nu! Sunt influențată de faptul că mi-ați distrus copilăria! Nu vreau același lucru pentru fiica mea!

Au tăcut amândoi. Pentru prima dată, am văzut rușine în ochii lor.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat miraculos. Încă încearcă să mă manipuleze, încă se bârfesc unul pe altul la telefon. Dar am început să spun „nu”. Să aleg eu ce e mai bine pentru Valentina. Să-mi construiesc propria familie pe ruinele trecutului meu.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să scap complet de umbra lor. Dacă Valentina va simți vreodată povara asta sau dacă va putea fi doar ea însăși.

Oare cât timp trebuie să treacă până când rănile vechi nu mai dor? Sau poate unele răni nu se vindecă niciodată…