Rinichiul Refuzat: Povestea unei fiice care a spus „nu” după ani de abuz

— Aurora, trebuie să vii la spital. E grav, mi-a spus mama la telefon, vocea ei tremurând ca o frunză în vântul de toamnă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când primeam astfel de apeluri, dar de data asta era altceva. Tata avea nevoie de un rinichi. Și eu eram singura compatibilă.

Am închis ochii și am inspirat adânc. În minte mi-au revenit toate serile în care mă ascundeam sub masă, cu palmele la urechi, ca să nu-i mai aud țipetele. Ion, tatăl meu, era un om greu de iubit. Poate că nici nu încercase cineva cu adevărat. În satul nostru din Buzău, lumea știa că e iute la mânie și că paharul îi era cel mai bun prieten. Dar nimeni nu știa ce se întâmpla cu adevărat în casa noastră.

— Aurora, nu poți să-l lași să moară! E tatăl tău! a izbucnit mama când am ajuns la spital. Avea ochii roșii de plâns și mâinile strânse pe geanta veche, ca și cum s-ar fi agățat de ultima speranță.

M-am uitat la tata. Era micșorat în patul alb, cu fața trasă și ochii pierduți. Nu mai era bărbatul care mă făcea să tremur doar din priviri. Dar nici nu era omul pe care să-l pot ierta atât de ușor.

— Aurora… a murmurat el, fără vlagă. Am nevoie de tine.

Mi-am amintit de ziua în care am fugit prima dată de acasă, la 16 ani, după ce m-a lovit pentru că am luat nota 8 la matematică. M-am ascuns la vecina, tanti Viorica, care mi-a dat o cană cu lapte cald și m-a ținut în brațe până am adormit. A doua zi m-am întors acasă, pentru că mama plângea și mă ruga să nu-l las singură cu el.

Anii au trecut, dar rănile au rămas. Tata nu s-a schimbat niciodată cu adevărat. Chiar și după ce am plecat la facultate în București, găsea mereu motive să mă sune și să mă facă să mă simt vinovată pentru orice alegere: „Ai uitat de noi”, „Ce fel de fată ești tu?”, „Nu meriți nimic”.

Acum eram din nou față în față cu el. Doar că de data asta eu aveam puterea. Și nu știam ce să fac cu ea.

— Aurora, te rog… Nu pot fără tine, a spus mama printre suspine.

— Știi ce mi-a făcut? am întrebat-o, privind-o drept în ochi.

A tăcut. Știa. Dar tăcerea ei era complice.

— O să se schimbe dacă îl ajuți! a încercat ea din nou.

Am ieșit pe holul spitalului și m-am prăbușit pe o bancă. Lacrimile curgeau fără oprire. M-am gândit la fratele meu mai mic, Vlad, care a plecat în Italia și nu s-a mai uitat niciodată înapoi. El a avut curajul să rupă legătura complet. Eu am rămas aici, prinsă între datoria de fiică și dorința de a fi liberă.

În zilele următoare, rudele au început să mă sune una după alta:

— Aurora, dacă nu-l ajuți tu, cine?
— O să regreți toată viața!
— Dumnezeu vede tot!

Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată cum mă simt eu. Nimeni nu a vrut să știe cât m-a durut fiecare palmă, fiecare cuvânt aruncat ca un cuțit.

Într-o noapte, l-am găsit pe tata treaz, privind pe fereastră.

— Ți-e frică? l-am întrebat încet.

A oftat greu.

— Da… Mi-e frică să nu mor ca un câine. Mi-e frică că n-o să mă ierți niciodată.

Am simțit o furie mocnită în piept.

— Ți-ai cerut vreodată iertare?

A tăcut mult timp.

— N-am știut cum… Am fost prost. Am crezut că așa trebuie să fie un tată… Să fie dur…

— Ai greșit rău, tata.

A dat din cap încet.

— Știu…

Am plecat fără să spun altceva. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din România care trăiesc cu frica în sân, care tac pentru că „așa e la noi”. M-am gândit la mine copil, la mine adult — mereu cu sufletul strâns.

A doua zi am intrat în salon și i-am spus:

— Nu pot să-ți dau rinichiul meu. Nu pot să mă sacrific încă o dată pentru tine. Poate că ai nevoie de iertare mai mult decât de un organ nou.

Mama a izbucnit în plâns. Tata a rămas nemișcat, cu ochii închiși.

Am plecat din spital cu inima grea, dar pentru prima dată liberă. Am ales să mă salvez pe mine înainte de a salva pe altcineva care mi-a făcut rău.

Poate că mulți mă vor judeca. Poate că unii vor spune că sângele apă nu se face. Dar eu cred că uneori trebuie să spui „nu” ca să poți începe să trăiești cu adevărat.

Mă întreb: câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine înaintea celor care ne-au rănit? Oare cât valorează iertarea când vine prea târziu?