Între două case: Povestea unei femei care și-a pierdut echilibrul între soț și soacră

— Irina, nu mai insista! Nu pot să o las singură pe mama, nu vezi că nu se descurcă fără mine?

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-l conving să ne mutăm în apartamentul nostru, departe de casa mamei lui. Dar răspunsul era mereu același: „Nu pot”.

M-am căsătorit cu Radu din dragoste, cu inima plină de speranță. Îl vedeam ca pe un bărbat blând, atent, gata să mă protejeze. Dar după nuntă, realitatea a început să mă lovească din ce în ce mai tare. Mama lui Radu, doamna Maria, era peste tot: în deciziile noastre, în mesele noastre, chiar și în dormitorul nostru, unde intra fără să bată, sub pretextul că „trebuie să aerisească”.

— Irina, nu te supăra, dar aici e casa mea! spunea ea cu un zâmbet fals, când încercam să-i explic că avem nevoie de intimitate.

La început am crezut că e doar o perioadă. Că Radu va înțelege cât de mult mă doare lipsa lui de reacție. Dar lunile au trecut și nimic nu s-a schimbat. Ba chiar mai rău: orice încercare de a discuta despre mutare se termina cu certuri aprinse sau cu tăceri apăsătoare.

Într-o seară, după o zi grea la serviciu, am găsit-o pe doamna Maria în camera noastră, răscolind prin dulapuri.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Caut cearșafurile bune. Nu știu cum le-ai pus, că nu mai găsesc nimic de când ai venit tu aici!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am dus la Radu și i-am spus:

— Nu mai pot. Ori ne mutăm, ori… nu știu ce fac.

El a oftat adânc și a spus:

— Irina, nu pot să-i fac asta mamei. E singură, tata a murit acum doi ani… Dacă vrei să pleci, pleacă tu.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am dormit cu lacrimile pe obraz și m-am întrebat unde greșisem. De ce nu eram suficientă pentru el? De ce nu putea să fie bărbatul pe care îl visam?

Zilele au devenit tot mai grele. La serviciu eram absentă, acasă eram o străină. Prietenele mele mă întrebau:

— Irina, de ce nu pleci? De ce te chinui?

Nu știam ce să le răspund. Poate din frică. Poate din rușine. Sau poate pentru că încă mai speram că Radu va deschide ochii.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești, am auzit-o pe doamna Maria vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina nu e fată rea, dar nu știe să țină o casă. Radu e băiat bun, dar dacă n-ar fi el aici, cred că s-ar duce totul de râpă…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi pe străzi. M-am gândit la copilăria mea în Buzău, la părinții mei care s-au iubit și s-au respectat mereu. La tata care îi lua mereu apărarea mamei în fața bunicii mele.

Când m-am întors acasă, Radu era în sufragerie, uitându-se la televizor.

— Ai lipsit mult. Mama s-a îngrijorat.

— Dar tu? Tu nu te-ai îngrijorat?

A ridicat din umeri.

— Știi că mama are probleme cu inima…

Atunci am izbucnit:

— Și eu am inimă! Și eu sufăr! Dar tu nici măcar nu vezi!

A tăcut. Nu a spus nimic. Asta m-a durut cel mai tare.

Seara aceea a fost hotărâtoare pentru mine. Am început să caut chirie. Am vorbit cu părinții mei și le-am spus totul. Mama m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Fata mea, nu merită să-ți pierzi tinerețea lângă un bărbat care nu știe să fie soț.

Am plâns mult atunci. Dar am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă înțelege.

În ziua când mi-am făcut bagajele, Radu a venit la mine în cameră.

— Chiar pleci?

— Da. Nu mai pot trăi așa.

A încercat să mă oprească, dar era prea târziu. Dragostea mea se transformase în dezamăgire.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața și să-mi recapăt încrederea în mine. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi.

Dar apoi îmi amintesc serile reci și tăcerile apăsătoare din casa soacrei și știu că am ales libertatea.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă prizonere între doi oameni pe care îi iubesc? Oare câți bărbați vor avea vreodată curajul să-și apere soțiile în fața propriilor mame?