Între două lumi: Povestea Anei și a fiului ei, Vlad

— Vlad, te rog, nu mai trânti ușa! Am nevoie să vorbim, măcar o dată să mă asculți! Vocea mea răsuna disperată pe holul îngust al apartamentului nostru din cartierul Titan. Vlad, fiul meu de șaisprezece ani, tocmai intrase în cameră și închise cu putere ușa, lăsându-mă singură cu gândurile mele și cu privirea pierdută spre fotografia de pe perete: eu, el și Sorin, soțul meu actual, la munte, zâmbind larg. M-am sprijinit de perete și am oftat adânc. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să-mi fie teamă să-mi privesc propriul copil în ochi? Totul a început cu un telefon neașteptat, într-o după-amiază ploioasă de martie. Era Radu, fostul meu soț, tatăl biologic al lui Vlad. Nu mai vorbisem cu el de aproape doisprezece ani. Vocea lui era nesigură, dar hotărâtă: — Ana… știu că am greșit mult, dar vreau să-l văd pe Vlad. Măcar o dată. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu fusese prima mea iubire, băiatul rebel din liceu care m-a făcut să visez la o viață altfel. Ne-am căsătorit tineri, prea tineri poate, și totul s-a destrămat când Vlad avea doar patru ani. Radu a plecat în Spania „să facă bani”, dar nu s-a mai întors niciodată cu adevărat. După doi ani de singurătate și nopți nedormite, l-am cunoscut pe Sorin. Calm, răbdător, cu un zâmbet cald și o mână mereu întinsă spre Vlad. L-a crescut ca pe propriul fiu. Vlad îi spunea „tata” fără ezitare. Acum, după atâția ani, Radu voia să revină în viața noastră. Am stat nopți întregi gândindu-mă dacă să-i spun lui Vlad adevărul. Îl mințisem atâta timp… Într-o seară, când Sorin era la serviciu, am intrat în camera lui Vlad. Stătea pe pat cu căștile pe urechi, jucându-se pe telefon. — Vlad… trebuie să vorbim ceva serios. A oftat și și-a dat jos căștile. — Ce-ai mai făcut? Ai luat amendă la RATB? Am zâmbit trist. — Nu… E despre tata… despre tatăl tău adevărat. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că pământul e plat. — Ce vrei să spui? Sorin e tata! — Da… dar… tatăl tău biologic se numește Radu. El te-a lăsat când erai mic… Acum vrea să te cunoască. Vlad s-a ridicat brusc de pe pat. Ochii îi ardeau de furie: — De ce-mi spui asta acum? De ce nu mi-ai spus niciodată? Eu nu vreau să-l văd! Sorin e tata! Tu nu vezi că stricăm tot? A ieșit din cameră trântind ușa. În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Sorin încerca să-l liniștească pe Vlad: — Băiete, eu nu plec nicăieri. Orice-ar fi, eu sunt aici pentru tine. Dar Vlad nu voia să audă nimic. Nu vorbea nici cu mine, nici cu Sorin. La școală a început să lipsească orele, profesorii mă sunau îngrijorați. Mama mea mă certa la telefon: — Ana, ai făcut o prostie! Copilul trebuia să știe de mic adevărul! Acum ce-ai rezolvat? L-ai bulversat! Prietena mea cea mai bună, Mihaela, încerca să mă încurajeze: — Lasă-l să-și trăiască furia. E normal să reacționeze așa. Dar nu-l forța! Între timp, Radu insista cu mesaje: — Ana, măcar o poză cu el… Te rog! Într-o seară, după ce am plâns ore întregi în baie ca să nu mă vadă nimeni, am decis să-i spun lui Sorin tot ce simt: — Mi-e frică să nu-l pierd pe Vlad… Mi-e frică că n-o să mă ierte niciodată pentru că l-am mințit… Mi-e frică de tot! Sorin m-a luat în brațe: — Ana, ai făcut ce-ai crezut că e mai bine pentru el atunci. Nu există manual pentru părinți perfecți… Dar trebuie să-l lași pe el să aleagă acum. A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Nu vreau să-l văd pe Radu! Pentru mine tu și Sorin sunteți familia mea!” Am simțit un amestec de ușurare și vinovăție. Ce drept aveam eu să decid cine e familia lui Vlad? Ce drept avea Radu să revină după atâția ani? Dar dacă Vlad va regreta cândva că nu l-a cunoscut? Dacă va ajunge să mă urască pentru tot ce i-am ascuns? Seara aceea am petrecut-o toți trei uitându-ne la un film vechi românesc și mâncând floricele. Pentru prima dată după mult timp am râs împreună. Dar undeva în sufletul meu rămânea o rană deschisă: între două lumi – trecutul și prezentul – cine are dreptate? Cine are dreptul la fericire? Poate că n-am făcut cele mai bune alegeri ca mamă… Dar oare există vreodată un moment potrivit pentru adevăr? Sau rănile vechi nu se vindecă niciodată?