„Aveți o lună să vă găsiți altă casă.” Povestea unei mame care și-a alungat fiicele din apartament

— Aveți o lună să vă găsiți altă casă. De azi înainte, vreau să locuiesc singură.

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca niște pietre grele, rostogolite pe podeaua veche a apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Ana, fiica mea cea mare, s-a oprit din împachetatul pungii de chipsuri și m-a privit cu ochii mari, negri, plini de revoltă. Ioana, mezina, a lăsat telefonul jos și a început să plângă fără zgomot, cu lacrimi care îi curgeau pe obraji ca ploaia pe geamurile aburite.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Dar viața nu ține cont de planurile noastre. Am rămas văduvă la 31 de ani, când soțul meu, Doru, a murit subit de infarct. Aveam două fete mici și un apartament cu două camere, o slujbă la supermarket și o mamă bolnavă la țară. Am tras de mine cum am putut, am făcut naveta între serviciu, școală și spital, am renunțat la orice vis personal pentru ca ele să aibă tot ce le trebuie. Am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu recunoștință și iubire.

Anii au trecut. Ana a terminat liceul cu greu, apoi s-a angajat la un salon de manichiură. Ioana a intrat la facultate, dar după primul an a renunțat. Amândouă au rămas acasă, fiecare cu problemele ei, cu certurile lor, cu prietenii care veneau și plecau. Eu eram mereu între ele, ca un tampon între două lumi care nu se mai înțelegeau.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, le-am găsit certându-se pe tema cine spală vasele. Ana țipa:

— Mereu eu fac totul în casa asta! Tu doar stai pe telefon!

Ioana i-a răspuns cu răceală:

— Dacă nu-ți convine, pleacă tu! Oricum mama nu zice nimic.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu mai eram mama lor, eram doar femeia care plătește facturile și gătește ciorba. Nu mai aveam liniște nici ziua, nici noaptea. Mă trezeam cu inima strânsă, mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Viorica m-a tras deoparte:

— Mariana, tu nu vezi că fetele tale te folosesc? Nu e normal să stea pe capul tău la nesfârșit. Dă-le un ultimatum!

Am râs amar. Cum să-mi dau afară copiii? Dar gândul a prins rădăcini. Seara următoare, când Ana mi-a cerut bani pentru unghii cu gel și Ioana a venit acasă la 2 noaptea fără să dea vreun semn, am simțit că nu mai pot.

A urmat discuția aceea. Cuvintele mele au plutit în aer ca un verdict:

— Aveți o lună să vă găsiți altă casă.

Ana a început să țipe:

— Cum poți să ne faci asta? Suntem copiii tăi!

Ioana s-a retras în camera ei și a trântit ușa.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Eu mergeam la muncă, ele nu-mi vorbeau decât monosilabic. Într-o seară, Ana a venit la mine în bucătărie:

— Mama, chiar vrei să plecăm? Unde să mă duc? Nu am bani de chirie.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar am rămas fermă:

— Ana, ai 25 de ani. Trebuie să înveți să te descurci singură. Eu nu mai pot.

Ioana a încercat să mă înduplece:

— Promit că o să mă angajez. Dar nu mă da afară…

Am plâns împreună până târziu în noapte. Dar decizia era luată.

În următoarele săptămâni au început să-și caute chirie cu ajutorul unor prieteni. Au găsit un apartament micuț în Militari, pe care îl împart cu încă două fete. Prima dată când am mers la ele în vizită, m-am simțit ca o străină. Era dezordine peste tot, dar râdeau împreună și păreau mai unite ca niciodată.

Eu am rămas singură în apartamentul nostru mic. La început mi-a fost greu – tăcerea era apăsătoare, fiecare colț îmi amintea de copilăria lor, de râsetele din bucătărie, de serile când ne uitam la filme pe canapea. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am redescoperit liniștea, am început să citesc iar, să ies la plimbare prin parc fără grija cine ce face acasă.

Fetele mă sună acum mai des decât înainte. Ana mi-a spus într-o zi:

— Mama, îți mulțumesc că ne-ai forțat să plecăm. A fost greu la început, dar acum simt că trăiesc cu adevărat.

Ioana încă se luptă cu joburile part-time și examenele restante, dar e mai responsabilă și mai atentă cu banii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă mi-am trădat rolul de mamă. Oare e egoism sau iubire atunci când pui limite? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când sacrificiul devine povară?

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să cadă ca să învețe să se ridice singuri… Ce credeți voi? Ați fi avut curajul meu?