Între datorie și nedreptate: Povestea unei nurori în România rurală

— Ioana, hai, mai repede! Dacă nu terminăm până la prânz, mama se supără iar! vocea lui Vlad răsuna peste curtea plină de noroi, în timp ce eu încercam să scap de buruienile din grădina soacrei mele. Era a treia sâmbătă la rând când veneam la țară, la părinții lui Vlad, pentru „ajutor”. Ajutor care, de fapt, însemna să muncim amândoi cot la cot cu soacra și socrul meu, în timp ce cumnata mea, Alina, stătea pe bancă la umbră, cu telefonul în mână.

Simțeam cum mă apasă fiecare privire a soacrei mele, doamna Maria. Niciodată nu era mulțumită. Dacă ridicam capul din pământ, mă întreba dacă nu cumva mă doare spatele „de la atâta stat la oraș”. Dacă tăceam, spunea că sunt supărată și că nu știu să apreciez ce am. Dar cel mai tare mă durea altceva: faptul că Alina primea bani de la mama lor, bani buni, lunar, „ca să se descurce”, în timp ce nouă ni se dădea doar câte o plasă cu cartofi sau ouă.

Într-o zi, după ce am terminat de săpat straturile, am intrat în bucătărie să mă spăl pe mâini. Soacra mea și Alina vorbeau încet, dar am auzit clar:

— Ți-am pus banii în plic, să nu-i pierzi. Să nu-i spui lui Vlad sau Ioanei, că iar se supără.

Alina a râs scurt:

— Nu-ți face griji, oricum ei nu știu cât de greu e să fii singură.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu și Vlad ne chinuiam cu ratele la apartament, cu grădinița copilului și cu salariile noastre mici. Dar niciodată nu am cerut bani. Doar ajutam, pentru că așa era „normal”.

În drum spre casă, i-am spus lui Vlad ce am auzit. S-a încruntat și a tăcut mult timp.

— E mama, Ioana… Ce vrei să fac? Să mă cert cu ea?

— Nu vreau să te cerți. Vreau doar să fim tratați la fel. Să nu mai simt că munca noastră nu valorează nimic.

— Alina e singură… Are nevoie de ajutor.

— Și noi avem nevoie! Dar noi muncim aici weekend de weekend! Am început să plâng fără să vreau. Vlad a tras mașina pe dreapta și m-a luat în brațe.

— O să vorbesc cu mama…

Dar n-a vorbit niciodată. Sâmbetele au continuat la fel: noi cu sapa și grebla, Alina cu cafeaua și telefonul. Odată am încercat să deschid subiectul direct cu doamna Maria.

— Doamnă Maria, știți… poate ar fi bine ca și Alina să ne ajute puțin. E greu pentru noi doi singuri.

M-a privit lung:

— Tu n-ai copii? Las-o pe Alina în pace! Ea are alte probleme. Tu ai bărbat lângă tine.

M-am simțit mică și neînsemnată. Am început să evit discuțiile cu soacra mea și chiar vizitele la țară. Dar Vlad insista mereu:

— E datoria noastră să-i ajutăm pe ai mei! Așa se face la noi în familie!

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad pe tema asta, am decis să nu mai merg. Am rămas acasă cu fiica noastră, Mara. A fost primul weekend liniștit după mult timp. Am făcut clătite împreună, am pictat și am râs până târziu. Vlad s-a întors obosit și tăcut.

— Mama a întrebat de tine… A zis că te-ai schimbat.

— Poate că da. Poate că m-am săturat să fiu mereu cea care dă fără să primească nimic.

Au urmat luni de tensiuni. Vlad era prins între mine și familia lui. Eu mă simțeam vinovată că îl pun într-o astfel de situație, dar nu mai puteam continua așa. Într-o seară, după ce Mara a adormit, i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Vlad, eu nu mai pot merge acolo ca înainte. Mă doare nedreptatea asta. Mă doare că nu vezi cât mă afectează.

— Ce vrei să fac? Să rup legătura cu ai mei?

— Nu. Vreau doar să mă respecți pe mine și familia noastră la fel cum îi respecți pe ei.

A fost prima dată când Vlad a înțeles cu adevărat. A început să refuze unele weekenduri la țară și să petrecem mai mult timp împreună ca familie. Soacra mea a fost supărată o vreme, dar apoi s-a obișnuit cu ideea.

Alina? A continuat să primească bani și să vină rar pe la țară. Dar eu am învățat ceva important: nu poți schimba oamenii, dar poți schimba modul în care reacționezi la nedreptate.

Acum mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi acceptăm nedreptatea doar pentru că „așa se face”? Poate e timpul să vorbim mai des despre asta.