Când sângele nu e apă: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Nu pot să cred că ai ajuns să fii atât de egoistă, Irina! Ți-am crescut ca pe ochii din cap, iar acum nu vrei să-ți ajuți fratele? Vocea mamei răsuna în receptor, spartă de suspine. Era trecut de ora zece seara, iar eu stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu din București, cu mâinile tremurând pe cana de ceai.

Nu era prima dată când mama mă suna plângând, dar niciodată nu simțisem atâta presiune. De câteva luni, fratele meu, Vlad, și soția lui, Ramona, se mutaseră înapoi în oraș după ce afacerea lor din provincie dăduse faliment. Locuiau cu părinții, iar atmosfera devenise insuportabilă. Ramona nu pierdea nicio ocazie să-mi arunce priviri acuzatoare la mesele de duminică, iar Vlad abia mă saluta.

— Mamă, nu pot să le dau apartamentul! E tot ce am, am muncit ani de zile pentru el! am răspuns încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Dar tu ești singură, Irina! Ei au nevoie de un început nou… Tu nu vezi că Ramona suferă? Poate dacă ai avea și tu pe cineva, ai înțelege…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Toată viața am încercat să fiu fata bună, să nu supăr pe nimeni. Am renunțat la multe pentru familie: la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la visul de a pleca din țară. Apartamentul acesta era singura mea ancoră, locul unde puteam respira fără să simt că trebuie să demonstrez ceva cuiva.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Nu pentru că nu voiam să-i ajut pe Vlad și Ramona, ci pentru că simțeam că nimeni nu vede cât am sacrificat deja. În mintea lor, eram doar fata singură care „oricum nu are nevoie de mult”.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat. Fără introducere, fără salut:

— Irina, mama mi-a zis că nu vrei să ne dai apartamentul. Sincer, nu mă așteptam la tine la așa ceva. Știi bine că Ramona nu mai suportă să stea cu ai noștri. Ești chiar atât de insensibilă?

— Vlad, nu e vorba de insensibilitate! E casa mea! Tu ai ales-o pe Ramona, ai ales să pleci din oraș, ai ales să investești banii în afacerea aia care n-a mers… Eu ce vină am?

— Deci asta e tot ce contează pentru tine? Un apartament? Sângele nu e apă, Irina!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pentru Vlad, totul era simplu: eu trebuia să renunț la ce aveam pentru el. Pentru Ramona, eram doar o piedică în calea fericirii lor. Pentru mama… eram copilul care trebuia să repare greșelile celorlalți.

Seara următoare am primit un mesaj lung de la Ramona:

„Irina, poate nu-ți dai seama cât rău ne faci. Vlad e deprimat, eu nu mai pot dormi noaptea. Dacă ai avea inimă, ne-ai ajuta. Dar probabil că ți-e mai drag apartamentul decât familia.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-am întrebat dacă chiar sunt egoistă. Dacă poate ar trebui să renunț la tot pentru liniștea lor. Dar apoi mi-am adus aminte de toate momentele când eu am avut nevoie de ajutor și nimeni nu a fost acolo.

În weekend am mers la părinți. Mama mă aștepta cu ochii roșii și cu o față împietrită.

— Irina, te rog… fă-o pentru mine! Nu vreau scandal în familie…

— Mamă, dar pentru mine cine face ceva? Cine mă întreabă dacă pot sau dacă vreau?

Vlad și Ramona stăteau pe hol. Ramona își freca mâinile nervos.

— Sincer, Irina, nici nu știu cum poți dormi noaptea știind că ne-ai putea ajuta și alegi să nu o faci! a spus ea cu voce tăioasă.

M-am uitat la ei și am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul copilăriei mele. M-am întrebat când s-a rupt totul între noi. Când a devenit un apartament mai important decât legătura noastră?

În zilele următoare am primit telefoane de la rude: mătuși care îmi spuneau că „nu se face așa ceva între frați”, verișori care mă întrebau dacă „chiar sunt atât de zgârcită”. Am început să evit telefonul, să ies mai rar din casă.

Într-o seară m-a sunat tata. El nu prea vorbește mult:

— Irina… tu știi ce e mai bine pentru tine. Dar să știi că uneori trebuie să fii tare.

Atunci am realizat că nimeni nu va trăi în locul meu cu deciziile pe care le iau. Că dacă cedez acum, voi rămâne fără nimic — nici apartament, nici respectul de sine.

Am scris un mesaj scurt familiei:

„Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar nu pot renunța la apartament. Sper să găsiți o soluție care să nu implice sacrificiul meu.”

A urmat tăcerea. O tăcere grea, apăsătoare. Mama n-a mai sunat zile întregi. Vlad m-a blocat pe Facebook. Ramona le-a spus tuturor cunoscuților cât de rea sunt.

Dar într-o dimineață m-am trezit și am simțit pentru prima dată liniște. Poate că familia înseamnă uneori și să spui „nu”. Poate că dragostea adevărată nu cere sacrificii absurde.

Acum stau în apartamentul meu mic și mă gândesc: oare câți dintre noi au trecut prin astfel de încercări? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu așteptările celorlalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?