Între două lumi: Povestea unei familii la început de drum
— Oh, nu, nu cumpărăm nicio bibliotecă. Și nici canapea de aici nu luăm, să fie clar! am spus răspicat, încercând să-mi ascund frustrarea în fața soțului meu, Vlad. Dar nu lui îi era adresat mesajul, ci mamei lui, doamna Geta, care stătea cu brațele încrucișate la intrarea în magazinul de mobilă, privind totul cu o privire critică.
— Pentru ce să vă încărcați cu datorii? Să plătiți rate toată viața? Sunteți tineri, trăiți-vă viața! Nu vă băgați singuri la jug! a continuat ea, ridicând tonul suficient cât să întoarcă privirile vânzătorilor.
M-am simțit mică, invizibilă și totuși atât de expusă. Vlad a oftat și a încercat să schimbe subiectul:
— Mamă, avem nevoie de mobilă. Nu putem sta pe cutii la nesfârșit.
— Mai bine pe cutii decât cu banca pe cap! a replicat ea tăios.
Am ieșit din magazin cu mâinile goale și cu sufletul greu. Era a treia oară când încercam să cumpărăm ceva pentru apartamentul nostru și tot a treia oară când plecam fără nimic. Mereu aceleași argumente, aceleași priviri acuzatoare din partea soacrei mele. Parcă orice decizie trebuia trecută prin filtrul ei.
În seara aceea, acasă, Vlad a încercat să mă liniștească:
— Ana, știu că e greu. Dar mama… e doar îngrijorată. Nu vrea să ne vadă suferind.
— Vlad, nu e vorba doar despre mobilă! E despre faptul că nu ne lasă să fim adulți. Să greșim, dacă e cazul. Să învățăm pe pielea noastră. Simt că nu am niciun cuvânt de spus în propria mea viață!
El a tăcut. Știa că am dreptate, dar între mine și mama lui era prins la mijloc. Și asta îl sfâșia.
A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama mea: „Ana, cum merge cu apartamentul? Ai nevoie de ajutor?” Am simțit un nod în gât. Mama mea era mereu acolo, dar nu voiam să-i spun cât de greu îmi era. Nu voiam să creadă că am făcut o alegere greșită.
La serviciu, colegele mele povesteau despre vacanțe, despre planuri de viitor. Eu mă simțeam blocată într-o buclă fără sfârșit: muncă-acasă-soacră-probleme.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre bani și priorități, am izbucnit:
— Dacă nu facem ceva acum, o să ajungem ca părinții tăi! Mereu nemulțumiți, mereu cu gura pe noi!
El s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Ana, eu nu vreau asta. Dar nu știu cum să-i spun mamei să ne lase în pace fără să o rănesc.
— Poate că uneori trebuie să alegi pe cine rănești ca să te salvezi pe tine însuți.
A doua zi am decis: am mers singură la magazin și am cumpărat o bibliotecă simplă, dar frumoasă. Am chemat un taxi și am adus-o acasă. Când Vlad a venit de la serviciu și a văzut-o montată în sufragerie, a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Ai făcut tu asta?
— Da. Pentru noi. Pentru că merităm să avem un cămin al nostru.
Nu a trecut mult până când doamna Geta a venit în vizită și a văzut biblioteca.
— V-am spus eu! Acum începeți cu ratele! O să vedeți voi!
Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:
— Doamnă Geta, vă mulțumesc pentru grijă. Dar e viața noastră. Vrem să ne construim propriul drum, chiar dacă greșim uneori.
A rămas fără cuvinte pentru câteva secunde. Apoi a oftat și a dat din cap:
— Poate aveți dreptate… Dar să nu uitați niciodată cât de greu e să plătești ratele astea!
După plecarea ei, Vlad m-a luat în brațe:
— Sunt mândru de tine.
Au trecut luni de atunci. Am mai cumpărat o canapea și câteva rafturi. Ne-am certat, ne-am împăcat, am plâns și am râs împreună. Dar fiecare pas mic spre independență ne-a apropiat mai mult.
Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să lupți pentru fericirea ta? Cât de mult trebuie să te împotrivești celor dragi ca să-ți găsești locul în lume? Voi ce ați face în locul meu?