Testamentul care mi-a frânt inima: Povestea unei nurori în căutarea dreptății

— Nu pot să cred, Sorin! Cum adică nu a lăsat nimic pentru mine? Am avut grijă de ea ca de propria mea mamă!
Vocea mi se frânge, iar mâinile îmi tremură pe marginea mesei din bucătărie. Sorin, soțul meu, stă cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Pe masă, printre cănile de cafea răcite, se află o copie a testamentului soacrei mele, Ileana. O hârtie care mi-a răsturnat lumea.

— Mamă a decis așa… Nu știu ce să zic, îmi pare rău, îngaimă Sorin, încercând să pară calm. Dar îl cunosc prea bine. Știu că și el e rănit, dar nu la fel ca mine.

Am crescut la țară, într-o familie modestă din Buzău. Când l-am cunoscut pe Sorin la facultate, am simțit că viața mea începe cu adevărat. Ne-am căsătorit repede, iar părinții lui m-au primit cu brațele deschise. Sau cel puțin așa am crezut. Ileana părea o femeie caldă, dar mereu avea o privire evaluativă, ca și cum mă cântărea la fiecare pas.

Când s-a îmbolnăvit, am fost prima care s-a oferit să o îngrijească. Ani la rând am stat lângă patul ei, i-am făcut injecții, i-am adus ceaiuri și am ascultat poveștile despre tinerețea ei. Am renunțat la multe: la carieră, la prieteni, la vacanțe. Toate pentru familie.

— Nu e corect! De ce? Ce am făcut greșit? îl întreb pe Sorin printre lacrimi.

— Poate că… poate că nu te-a văzut niciodată ca pe fiica ei, șoptește el.

Mă doare mai tare decât orice boală. Îmi amintesc cum Ileana mă certa când nu făceam supa exact cum îi plăcea sau când nu îi găseam o batistă anume. Dar credeam că toate astea sunt doar mofturi de bătrână. Acum realizez că poate niciodată nu m-a acceptat cu adevărat.

A doua zi, la parastasul de șase săptămâni, rudele roiesc prin casă. Mă simt ca o străină printre ei. Cumnata mea, Mariana, mă privește cu superioritate.

— Lasă, dragă, nu te supăra. Oricum tu ai casa ta cu Sorin. Mama a vrut ca totul să rămână „în sângele nostru”, spune ea apăsat.

Îmi mușc buza să nu izbucnesc. „În sângele nostru.” Eu sunt doar o venetică? După atâția ani?

Seara, după ce toți pleacă, îl găsesc pe Sorin în sufragerie, privind în gol.

— Ce facem acum? întreb încet.

— Nu știu… Poate ar trebui să mergem mai departe. Să uităm.

Dar cum să uit? Cum să trec peste sentimentul că am fost folosită și apoi dată la o parte?

În zilele următoare mă chinuie gândurile. O vecină mă oprește la magazin:

— Am auzit ce s-a întâmplat… Sincer, nu ești prima. La noi în sat așa se face: moștenirea merge la „ai casei”. Nici cumnata mea n-a primit nimic de la soacră-sa.

Dar eu nu sunt ca ele! Eu am fost acolo zi și noapte! M-am sacrificat pentru o familie care acum mă tratează ca pe un străin.

Încerc să vorbesc cu Mariana:

— Mariana, tu știi cât m-am chinuit cu mama voastră… Crezi că e drept ce s-a întâmplat?

Ea ridică din umeri:

— Fiecare cu norocul lui. Poate n-ai știut să te faci plăcută până la capăt.

Mă dor cuvintele ei ca niște ace în inimă.

Într-o seară, după ce Sorin adoarme, mă uit la poza de nuntă de pe raft. Zâmbesc amar. Oare dacă aș fi avut copii cu Sorin, ar fi fost altfel? Poate Ileana ar fi văzut în mine o continuare a familiei ei. Dar noi nu am putut avea copii și asta a fost mereu un subiect tabu între mine și soacră-mea.

Într-o zi primesc un telefon de la notar:

— Doamnă Raluca, știu că e greu… Dar dacă doriți să contestați testamentul, există proceduri legale…

Mă gândesc: să lupt pentru dreptatea mea sau să las totul în urmă? Dacă pornesc un proces, voi rupe definitiv legătura cu familia lui Sorin. Dacă tac, voi rămâne cu sentimentul de nedreptate toată viața.

Îl întreb pe Sorin:

— Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?

El oftează:

— Nu știu… Dar nu vreau să te pierd pe tine pentru niște bani sau pământuri.

Nu e vorba doar despre bani. E vorba despre recunoaștere, despre respectul pe care îl meritam după atâția ani de sacrificii.

Într-o duminică merg la cimitir și stau lângă mormântul Ilenei.

— De ce m-ai exclus? Ce ți-am făcut? Am vrut doar să fiu parte din familia ta…

Vântul adie ușor printre cruci și simt lacrimile curgând fără oprire.

Acum stau aici și scriu povestea mea pentru voi. Poate cineva a trecut prin ceva asemănător. Poate cineva are un sfat pentru mine: să lupt pentru dreptatea mea sau să las totul în urmă și să încerc să-mi vindec sufletul?

Oare cât valorează recunoștința într-o familie? Și cât ar trebui să lupți pentru ea când simți că ai pierdut tot?